Random de Revoluție

6. Leidi Caca chiar are o voce bestială. Am ascultat pe Iutub o melodie a tipei, nu mai știu cum se numește, dar versurile sunau cam așa: I`m on the edge of glory and I’m hanging on a moment of truth, tanana… cântată la pian, fără niciun fel de backing vocals și am rămas plăcut surprinsă. Nu sunt deloc o fană a ei, și nu alunec înspre shitty music, abandonând rock-ul. No fucking way… dar unele adevăruri trebuie recunoscute până și de cea mai încăpățânată vulpe.

8. Românii au o problemă: când gândesc, când nu gândesc. Ieri se adunaseră cete de protestatari în locuri diferite, și în loc să se unească pentru un scop comun, începuseră să se certe între ei: unii, că vor USL-ul, alții nu. Păi, nene… și eu vreau să învăț la facultate despre versurile lui Bob Dylan, dar ca să aduci în prim-plan o teză, nu trebuie mai întâi s-o demontezi pe anterioara? Ne trebuie mailul tipului ăluia din Lăpușneanu, care a strigat primul Capul lui Moțoc vrem! Scoală-l, doamne din pământ. Repede!

9. Mi-am făcut french și mă simt ca o găină jumulită de pene. No me gusta, dar sacrificiul e sacrificiu.

17. SOPA. Am auzit și eu de ea. Prostia nu putea să vină decât din partea americanilor (americanii-s de vină…, după cum zicea un clasic în viață), adică ăia cu hamburgheri în loc de creier, potrivit ilustrului site, 9gag.com. Aseară a murit Megaupload-ul, urmează probabil alte magazine din care se cumpără pe gratis diverse… lucruri diverse. Sunt într-o stare de pasivitate atât de adâncă, încât nu mă impacientez. N-am mai descărcat un film de vreo două luni, cărți nu pot să citesc online, că simt că-mi pică gâtul (și capul, cu tot cu ochi ­­+ ochelari), muzica, da, mă atinge, dar nu pot să-mi induc o stare de panică. Cred că e ceva în neregulă cu mine. The point is… vreau afară din starea de indiferență, ca să mă pot și eu revolta contra SOPA.

15. Mi-e cam dor de Lau. Lau e printre puținii oameni pe care-i consider prieteni (a nu se amesteca prietenul cu iubitul, mama, tata…și atât) Lau, dacă citești rândurile astea, să știi că a nins și la noi pentru… a doua oară, anul ăsta. Nu-i frumos de pici, dar măcar e un eveniment. Am să fac poze și am să-ți trimit. A, da… în România a început revoluția, și e cam la fel de impresionantă ca pancartele noastre cu Votați Cipru la Eurovision, din liceu.

19. Am început sesiunea și nu prea dau doi bani pe ea. Cred că așa se întâmplă când te-ai obișnuit demult că va veni un eveniment importat, și când vine nu mai e interesant.

78. Îmi iubesc vecinii. Azi-dimineață m-a trezit mama pe la 5, să ascult Californication de la vecini. Asta da surpriză. Oricine-ai fi, ai un A­+ de la mine, amigo!

31. Mi-am dat seama că am abandonat Metalhead-ul și oricare alt site de muzică, de când Stephen G. s-a dovidit a fi cel mai potrivit om care să scrie o recenzie la albumele nou-apărute. Senc iu, Stephen, și felicitări: te blesteamă la greu nenii de pe Metalhead.

5. 5, pentru că ăsta e numărul destinului tău. Ești în aproape toate articolele. Nu le citi, lasă-le așa. Nu încerca să te găsești. Cineva spunea odată că misterele trebuie să rămână mistere, altfel n-ar mai avea niciun haz (da, era Blaga, Lucy, fathăăă). De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, ești în tot ceea ce fac/spun/gândesc. Tu.

Mașa se gătește de nuntă

Aseară am visat că o visam pe Mașa.

De fapt, mă ridicasem în capul oaselor și mă uitam pe marginea patului, acolo unde așteptam să-mi zvâcnească mâna pe care o tăiasem din încheietură înainte să mă culc. Mă gândeam că era o vreme când mâna îmi pâlpâia la fiecare 20 de minute, dar au trecut alte 30 și încă tot atâtea 40, încât au ajuns la 50, și n-a mai pâlpâit. Mi-am dorit aseară să nu mă mai uit înspre marginea patului.

Era la nunta ei, împodobită strâmb cu voal din picioare de muscă țesute atât de fin, încât nici nu-ți dădeai seama că gleznele ieșeau câteodată din genunchi, și nu din falange. Cu fire subțiri, Mașa își croise singură toată ținuta. Legase muștele între ele, de fald, de mâini și de curele, iar la picioare, le cususe, ca-n treacăt să nu fie-apuse de-un crivăț molcom, slab și dulce, încoa de-o vrea să o apuce. Plasa, o parfumase cu mentol dres cu aspirină și o agățase de o diademă lipicioasă care-i ține părul cuminte pe cap, pe umeri, și în fine pe spinare, de unde aluneca pe vârfurile unghiilor. Muștele din care își făcuse voalul, le prinsese într-o zi de joi-paznic-de-noapte din tinerețea ei, când imediat după ce le-a așezat în borcan în ordine alfabetică, le-a scos și le-a pus pe o sârmă în soare, să se-usuce zâmbitoare cum în alte zeci poieni, slobozind prin buruieni, se usucă melcii goi, prinși în mreje de strigoi. Pe urmă le-a jupuit spinările și le-a sortat: muscă cu mânuțe și picioare pentru voal, spinare pentru mănuși. Și a păstrat Mașa spinările ani de zile, până s-a hotărât să le amestece într-un cazan cu smoală fierbinte și să le toarne în forme de mănuși.

Și le-a pun pe amândouă să nu fie caz de plouă, tot mai sus pe mâna dreaptă, că i se părea mai coaptă, și s-a privit în oglindă. Era mândră de ea. Se vedea pentru prima oară frumoasă. Își admira capul mare încadrat de voalul de muște și ochii i se închideau ca și cum ar fi vrut să doarmă și să iasă prin ochii ei, ca printr-un ochi de geam. Simțea că mai văzuse odată niște geamuri, atunci când nu era încă născută, și se strânseseră pe la ferestre cetele de cântăreți, mâini, picioare și scaieți de păpuși suflând ca vite printr drojdii vitregite de otrăvuri stafidite.

Rochia o avea împrumutată. Era pentru prima oară în viața ei când își fixase în gând ideea că avea să poartă rochie, și nici măcar nu se revolta. Se imagina mergând către o înălțime depășită cu pași rari, în timp ce-i cântau doi arhangheli din oase găurite. Vedea un dar, și nu voia să-l vadă, voia numai conjuncții coordonatorare.

Își ridicase atunci cu greu pleoapele și lăsă să i se vadă globii oculari, cu retina moale de moașă. Avea voal și mănuși, rochie de împrumut, mergea către o înălțime depășită, dar niciun fir din părul ei nu se întoarse înspre urechi să le zică. Că nu ține în mână altceva decât o mână de-a mea, pe care mi-am tăiat-o înainte să adorm, ca să o așez pe tăblia patului și să lumineze la fiecare 20, 30, 40, 50 de minute, să-mi arate că trăiește.

Îmi trebuie sfârșit.

       Ce faci?

       Joc Rummy online

       Și ce mai faci, fatăăăă?

–     Joc tot… Rummy online.

 …

Și să-mi spună cineva de ce când îmi cumpăr câte o sticlă de Cola/Pepsi, o bea maică-mea pe toată, iar când o întreb dacă vrea să-i cumpăr, spune întotdeauna  ”nu, că nu-mi face bine la inimă!”.

 …

Când m-am hotărât să fac incantații pe muzică de vioară, am dat covorul la o parte, spre ușă, pentru că era așezată înspre măslinul din curte. L-am rulat lângă toc, ca să pot să stau cu spatele lipit pe parchetul rece. Îmi place cum se simte răceala lui pe piele. Mi-am scos mâinile din buzunare și am ridicat brațele spre tavan. Înainte, puteam să-l văd pe Claus acolo. Agățat de tavan, plângând ca disperatul că vede numai roșu, trage pe nas numai roșu, înghite numai roșu. Până și în urechi îi intra roșul. Era așa de supărat pe sine, că nu vedea transparența pereților și tavanului, prin care putea să se uite la el toată lumea.

La un semn, eu puteam să-i invit pe toți să-și bată joc de el. De afară, se vedea altfel. Se râdea de plânsetul lui. Numai câțiva, mai sensibili, închideau ochii și vedeau prin râurile de sânge care străbăteau pleoapele încăperea lui Claus, în care albul și negrul se mâncau între ei până la sânge. Prinși în mijlorul unui tavan sau al unui perete. Claus n-a putut să-și dea seama. Vagonul de tren în care se găsea, se mișca de la dreapta la stânga, dinspre est spre nord, pe urmă spre vest și apoi spre sud, sau din doi în doi, până când sângele de la război se aduna în mijlocul unuia dintre pereți și se scurgea de acolo pe fiecare muchie și fiecare colț.

Nu mai știu ce s-a întâmplat cu Claus, pentru că am avut gândul în altă parte. Aș fi vrut să-i opresc inima și mintea, ca într-o Frumoasă adormită, dar n-avem în ce fus să-l înțep. Ba aș fi vrut și să-i trec prin creier o gaură de burghiu, ca să-i amorțească fiecare nerv din corp și să rămână în aceeași poziție pentru nu mai mult de o eternitate. Una singură, căci după două, eu aș fi revenit și i-aș fi băgat la loc porțiunea de creier pe care i-aș fi scos-o înainte, și așa s-ar fi dezmorțit cu totul, i-ar fi fost din nou cald și ar fi început din nou să simtă disperarea și paranoia. Pentru că el numai asta știe să simtă.

Aș fi vrut să fac toate chestiile astea, dar n-aș fi știut cum să opresc gravitația. L-ar fi picurat sângele rece în cap, pe șira spinării, pe piept, pe picioare, până când s-ar fi consumat tot, iar albul și negrul ar fi obosit să se mai bată.

Dar am stat pe spate pe parchetul rece, cu mâinile întinse, și-am așteptat să-mi curgă pe degete sângele scurs de pe picioarele lui. Și acum m-am gândit la un sfârșit. Da, adică m-am gândit că trebuie să scriu un sfârșit, nu m-am gândit și la cum anume să-l scriu, dar nu contează. Contează că mă întorc pe o parte și pun mâinile sub cap, mă ridic în capul oaselor de pe parchet și mă uit spre tavan. Claus rânjește la mine cu dinții goi.

Random nu-știu-cât

1. N-am făcut bilanț pe 2012. Nici n-am scris vreun post despre anul nou, nici n-am regretat că s-a încheiat anul. M-a pus maică-mea să trimit mesaje cu urări de-alea ipocrite la toate numerele din agenda mea telefonică, dar când am selectat toate contactele, the scumbag Nokia mi-a zis că nu pot selecta decât 20 dintre ele. Așa că am trimis la primele 20, iar pe restul… ei bine, pe restul mi-a fost lene să le mai selectez după aia. Deci da, din ultima frază rezultă două chestii: 1. mesajele chiar au fost ipocrite, 2. Cei care n-au primit mesaje ipocrite, pot să aleagă între a se bucura sau a mă înjura pentru sinceritate.

2. N-am mai scris demult pe blog. Nici acum n-am chef să scriu, dar mă forțez. Nicio Mașă nu mai dă cu picioarele să iasă din creierul meu, iar toate chestiile pseudo-filosofice pe care le scriu, sunt tâmpenii pure 

3. Capul meu face într-una bang-bang-ding-ding-chang-mang-pang și alte onomatopee, și gatantat nu-i de la băutură, pentru că n-am băut decât cafea, Pepsi și apă minerală zilele astea, și nici de la mâncare, pentru că nu m-am atins de nimic tradițional, gen sarmale/cârnați.

4. Nu știu de ce îmi vin în minte numele Tristan și Isolda. Am studiat-o la clasă când eram în liceu, și nu mi-am mai amintit de ea ani buni de-atunci. Nimic recent care să aibă legătură cu ea nu s-a întâmplat, deci presupun că sunt doar sofisticată, mă…

5. Râd ca tâmpita când mă gândesc că unii de prin nu-știu-ce-sat se bat de se rup cu ce apucă, în mod tradițional, înainte de trecerea în noul an. Ce poate fi mai frumos decât oase/coaste rupte? Mirobolant!

6. Râd (din nou) ca tâmpita când văd că Word încearcă să mă așeze în ordine cu numerotarea. Mai că m-aș băga să schimb pe ici, pe colea cifrele, pentru că mi se par prea cuminți. Oi fi stricată, mă…

7. Mi-a rămas parfumul tău pe brațe. În seara asta, adorm fericită.

Căpățâna de măgar

Atunci când au venit în oraș caravane cu cranii de măgar pe băț, toată lumea și-a luat câte una. Câte un cetățean mai generos, cumpăra mai multe și trimitea și rudelor din străinătate, acolo unde știa el sigură că niciodată nu va ajunge caravana. Nu costau decât 5 lei bucata, dar dacă vreun nefericit nu avea minune de craniu pe băț, era în pericol să fie alungat din oraș. Se aduna într-o secundă Sfatul și se puneau să judece câte-o noapte, câte două-trei, până ajungeau la o hotărâre: să-l ierte pe nefericit (din varii motive – că n-avea decât bani de plătit chiria, câ își lipise picioarele pe tavan și n-a putut să le dea jos ca să se încalțe).

De ce n-a stat nimeni să gândească logic, să judece la rece și să-și dea seama că nu le trebuie nicio căpățână de măgar pe băț? Le-o fi lene și să gândească. De fapt, așa le e tuturor, mereu.

Mi s-a făcut un pic frig și parcă începe și să plouă din tavan. Nici nu știu când s-a strâns atâta apă pe acoperiș, de s-a infiltrat în plafon și acum cade din parchet în sus, trec picăturile pe lângă mine ca săgețile, și nu-mi ajung în genunchi ca să nu mai pot juca șotronul. Am desenat cadrul cu cuțitul, l-am tăiat în bucata de asfalt.

Și mi se cere să râd, dar eu nu pot să mă gândesc decât la o căpățână de măgar înfiptă într-un par priponit de gardul viu din fața casei. Mii de mâini ies din el în sus și-n jos, cu degete care apasă pe clapele aerului. Și aerul îmi apasă pe tâmple și sună ca un lemn gol, îmi sună cu ecou în minte și tot în minte. Văd parul cum saltă din pământ și îmi înaintează încet de inimă, la gură, și apoi pe nas până la creier, ca să răsară în creștetul capului, zvelt, cu căpățâna de măgar stând semeață și plină de pământ.

O seară bună. Punct.

Sărbători fericite!

Lume, lume! Adunați toate cutiile cu șervețele fabricate vreodată pe pământ (sau pe Kepler 22, că am auzit că ăia-s mai răsăriți ca noi), strângeți toate batistele și toate cârpele de care puteți să faceți rost! Dacă e nevoie, apelați și bandajele de mumie, că ăia prin Egipt au avut grijă să ne fabrice substitute ale șervețelelor încă de pe-atunci. Știau ei ce știau.  Pe scurt, brace yourselves, că vin articolele care ridică în slăvi Crăciunul de altădată, rezultă, plângem.

Da, știm cu toții cum era un Crăciun din proaspăta eră post-decembristă, când nici prin gând nu ne trecea că în maximum 15 ani o să vedem malluri șmechere pline de ornamente. Pe atunci eram cei mai fericiți dacă reușeam să cumpărăm de la vreo librărie mai bogată două globuri roșii, pe care le strângeam la piept atât de tare, încât le făceam țăndări până acasă. Și da, pe atunci ningea și era ger, și nu ne temeam de gripă porco-aviară, și nu simțeam nevoia să facem vaccinuri antigripale. Chit că ajungeam acasă cu fața roșie și cu mâinile vinete de frig, avea cineva grijă întotdeauna să ne încălzească. Familie, prieteni.

Era frumos. Eram mici și proști și ne plăcea. Cu cât trec anii, sărbătorile de iarnă devin zile tot mai comune. Începi să înveți cum e să te preocupe mai mult detaliile legate de mâncarea de Crăciun și de aranjatul mesei, de goana după cadouri, de curățenia din casă, în loc să te gândești la cât de mult ți-e dor de persoanele dragi și la cât de tare ai vrea să nu le mai dai drumul de lângă tine.

N-o s-o dau în sentimentalisme, pentru că mai tare mi-aș face rău. N-o s-o dau nici în urări care încep cu fie ca în noul an… pentru că fiecare zi poate fi începutul unui nou an, dacă știi cum să vezi problema. Vreau doar să nu ne mai gândim la altceva zilele astea. Nici la viitor, nici la trecut. Să nu ne apuce nostalgia după vremurile trecute, pentru că ne apucă degeaba. Să nu ne întristăm gândindu-ne la cât de sumbru o să ne fie viitorul, pentru că nici măcar pe asta nu o știm sigur.

Vreau să ne bucurăm de ceea ce avem în momentul de față. Vreau să fim cu toții veseli, să ne contaminăm reciproc cu fericire. Să ne așezăm pe față un zâmbet tâmp și să nu-l mai dăm jos. Să ne strângem în brațe și să ne imaginăm că așa o să fim mereu.

Sărbători fericite!

Siguranța cu lichid intracelular

Dacă încerc să mă lipesc de perete, simt cum mi se rupe coloana vertebrală. Ea ține minte tot ce s-a întâmplat, de când m-am cuibărit într-un vid dulce, în care nicio fărâmă de rațiune nu putea să pătrundă. Mi s-a spus să uit tot ce știam până la momentul ăla, toate sistemele pe care mi le construisem de-a lungul timpului, toate formulele matematice cu care-am rămas din școala generală, toate unghiurile drepte și toate elementele chimice. Acolo, nu mai aveam nevoie de ele. Nici măcar de aer nu mai aveam nevoie, pentru că seara puneam mâna sub cap și atingeam cu obrazul imaginea mâinii mele îmbrățișând trunchiul unui stejar.

În vid, am stat în poziție fetus, cu genunchii aproape de piept, ținându-i strâns ca să nu se desprindă de trupul meu și s-o ia la goană spre casa Mașei. Mi-a fost mereu frică de faptul că nu voi avea la cine să apelez, ca să mă ajute să-mi aduc genunchii înapoi. Acum știu că trebuia să-i leg cu firele portocalii care-mi ieșeau de sub gene. Îmi plăcea să mă simt în Siguranță.

Eram într-un somn de simbioză și sinteză. De schimb de energie între mine și Siguranță. Mi se părea că eu îi dau ei totul, iar ea îmi dă mie totul, la rândul ei. Că fără mine, vidul nu ar fi vid, ci un spațiu cu aer pe margini și cu un gol moale la mijloc. Îmi plăcea s-o împing cu degetele de la picioare, crezând că așa o trezesc la viață și că zâmbește odată cu mine. Și Siguranța îmi răspundea tresărind în mișcări zbuciumate. Un fel de flux printr-un lichid ce se găsește în interiorul unei celule, datorită căruia, membrana celulară se mișcă și crește. Acolo, în mijloc, nu știam eu prea multe.

Nici prin gând nu-mi trecea că va veni o zi când mă va lovi o rafală de curent invers. A venit. În ziua aia, am înțeles că mișcările Siguranței nu veneau din nevoia de a-mi da un răspuns, nici din dorința de euforie, ci din bun-simț și din respect față de mine. Era vorba despre un curent forțat, nu despre unul venit din străfundurile lichidului intracelular. Atunci am început să lovesc în lichid cu picioarele din ce în ce mai tare. Curentul pe care-l provocam mișca membrana din ce în ce mai puternic, tot mai des și mai des, până când pereții au început să se subțieze și într-un final să se rupă.

Atunci am ieșit la lumină. Știam că Siguranța se va reface, că peretele se va reîntregi, iar în locul meu va intra o alta, care va sta în poziție fetus și va provoca mișcări în lichidul intracelular. Mișcări la care Siguranța va răspunde din euforie. Așa se va crea iar vidul dulce și tot așa, întregul va fi întreg.

Eu şi aspiraţiile mele…

Am primit de la Gabi o leapşă care are ca obiect o trecere în revistă a aspiraţiilor mele profesionale de-a lungul timpului. Cei care mă ştiu de demult, demult, cam ştiu la ce să se aştepte, pentru că am mai tratat subiectul sub alte forme în trecut, dar niciodată sub formă de leapşă. So… să-i dăm drumul:

1.    Telefonistă

Când aveam vreo 3-4 ani aşa, mama m-a lăsat prima dată la ţară, în grija bunicii. Bunica n-avea telefon acasă (nici măcar cablu TV, prindeam de prin vecini cu o antenă improvizată TVR-ul etern şi fascinant, şi ascultam poveştile de seară ale lui Pittiş la radio, dar asta e altă poveste), şi de vreo două ori pe lună mergeam la poştă să vorbesc cu mama la telefonul public. Înainte să ne facă legătura, o tanti cu voce foarte nazală ne anunţa linia de pe care urma să vorbim şi cabina în care trebuia să intrăm. M-a fascinat vocea aia într-atât, încât am zis că atunci când voi fi mare, vreau să mă fac telefonistă. Am depăşit faza când bunica a instalat primul telefon – unul cu fir şi cu disc de-ăla pe care-l roteai ca să formezi numărul şi mi s-a părut mai interesant să mă joc la el decât să merg la poştă şi s-o aud pe tanti cu nasul înfundat.

2.    Dactilografă

Pentru că o vedeam la televizor pe secretara lui J.R.Ewing bătând la maşină tot felul de acte şi-mi  plăcea la nebunie mişcarea degetelor şi sunetul pe care-l făceau clapele maşinii de scris. De-aia mi-a părut rău când am schimbat calculatorul cu tastatură în relief pe laptopul la care nu se mai auzeau tastele dansând.

3.    Cântăreaţă

Ai mei mă purtau la toate concertele. Primul meu concert a fost unul al Mădălinei Manole, din care am ieşit hipnotizată de-a binelea, şi-am început să cânt Te-am văzut/mi-ai plăcut de i-am înnebunit pe-ai mei. Acasă, cântam la clanţa uşii imaginându-mi că e microfon. Au urmat Iris, Dida Drăgan, Celelalte Cuvinte şi rockăreala de la magnetofonul mamei. Şi da, m-am trezit la realitate într-o zi.

4.    Arhitect

Pentru că mă învăţase bunică-mea să fac din carton şi/sau plastilină tot felul de corpuri de mobilier în miniatură pe care le instalam pe rafturile bibliotecii (mi se părea mie că seamăna cu un soi de apartament). Urlam al naibii de tare când venea mama şi făcea „curăţenie” – adică arunca tot ce găsea. Bineînţeles, pe parcurs am aflat că un arhitect trebuie să mănânce matematică pe pâine, aşa că m-am lăsat de idee.

5.    Profesoară

Ideea de-a fi profesoară a mers în paralel cu toate harârurile mele de care-am vorbit până acum. Maică-mea a fost cea care m-a influenţat. N-avea ea timp să-mi explice cu adevărat cum stă treaba cu profesoratul, dar venea de la şcoală cu nişte poveşti care m-au făcut şi pe mine să-mi doresc să devin ca ea. Seara, când ajungea acasă, îi instalam în sufragerie două mese, luam un braţ de manuale de-ale ei şi-o cutie de bomboane uriaşă  pe care o credeam ghiozdan, şi mă pisiceam pe lângă ea, până se-ndura şi se juca „de-a şcoala” cu mine. Eram pe rând, profesor şi elev, puneam note şi mă lăsam ascultată la lecţie. Îmi luase Abecedar, stilou chinezesc şi călimară cu cerneală, ca să pară totul mai autentic. Jocurile maică-mii au suplinit grădiniţa, la care nu m-a trimis pentru că n-ar fi avut nimeni timp să mă ducă/aducă, sau să-şi consume nervii pe nazurile mele. Dorinţa de a intra în învăţământ nu mai e de mult timp un vis, ci mai degrabă o urmare firească a pregătirii mele de până acum.

6.    Îmi doresc de ceva timp să fac animaţie/ilustraţie…

Leapşa merge la Bobo, la Florin şi la oricine vrea să povestească, pentru că tare-s curioasă să citesc despre ce meserii îşi doreau să îmbrăţişeze.

American Horror Story

Cum toamna asta m-am cam abţinut de la a scrie despre seriale pe blog, a venit timpul să-mi iau revanşa (după deviza mai bine în midseason decât niciodată). Supernatural îşi revine încet-încet (uneori chiar foarte încet), pentru Dexter prevăd un scandal în care va fi implicată şi dimensiunea religioasă (curioasă găselniţă din partea scenariştilor), pe Sons of Anarchy îi amân pentru vacanţă, că-mi cam pierd interesul dacă văd câte-un episod pe săptămână, iar ca noutate… da! Am o noutate. Noutatea mea se numeşte American Horror Story. I-am tâmpit mai pe toţi cunoscuţii mei cu serialul ăsta, dar nu-mi pare rău. Mă simt bine-dispusă când devin dependentă de ceva care chiar merită, iar serialul merită din plin.

Chit că se află abia la primul sezon, scenariştii din spatele American Horror Story ştiu să capteze atenţia şi să menţină un spectator în priză câte 45 de minute săptămânal. E şi normal, pentru că o parte din stuff-ul serialului au mai manevrat motoarele şi pe la Nip/Tuck (altă producţie cel puţin twisted) şi Glee (care mie mi se pare o cretinătate în cel mai înalt grad, dar măcar i-a obişnuit pe nenii ăia de la filmare cu metodele de manipulare a publicului – ceea ce me gusta).

Ca actori, o vedem pe Connie Britton… ăăă, aia din remake-ul după Nightmare on Elm Street, pe Taissa Farmiga (sor’sa lu’ Vera), care mie-mi aduce aminte de uşor-psycho puştoaica lu’ Cal Lightman din Lie to Me – sau cel puţin, privirea ei, pe Jessica Lange (Big Fish, Cape Fear, Cat on Hot Tin Roof), pe  Dylan McDermott (Dark Blue), care are o problemă în a-şi ţine pantalonii pe el, şi pe încă câţiva neni talentaţi şi foarte bine aleşi.

Povestea e cam aşa: domnu’ Ben Harmon (Dylan McDermott), psihiatru respectabil, calcă strâmb şi-şi înşeală nevasta, pe Vivien (Conne Britton), chiar dacă cucoana era însărcinată. Tanti îl prinde în toiul luptei, şoc care-i provoacă un avort spontan. Trecând peste situaţia cu pricina (şi nu prea), familia – din care mai face parte şi puştoaica Violet (Farmiga) – uşor iubitoare de lame, hotărăşte să se mute. Ghiciţi unde – într-o casă bântuită, logic, că doar serialul se numeşte American Horror Story, şi trebuia să înceapă cât mai banal cu putinţă. Nu, numai banal nu e, în ciuda faptului c-am mai văzut începutul ăsta de n’şpe mii de ori prin filme/seriale. Începe un balamuc total, în care nu-ţi mai dai seama cine e mort şi cine trăieşte, cine e bătrân şi cine e tânăr, cine-i nebun şi cine nu-i (ceea nu-i prea grav, întrucât pe-acolo, mai toată lumea e dusă rău de tot). Casa se vinde „la pachet” cu cleptomana blondă Constance şi fi-sa suferindă de sindromul Down (mă întreb dacă actriţa care-o joacă suferea de chetia asta, că prea e autentic jocul ei), cu Tate, un kinder blond care-o să pună ochii pe Violet (şi nu numai ochii, şi nu numai pe Violet), cu menajera Moira (foarte cuminte tipa…) şi cu alţi câţiva strigoiaşi simpatici.

Din punct de vedere cinematografic, serialul se apropie de profesionalismul cu care-i filmat în genere, un film în toată regula. Sar pe tine o grămadă de referinţe la filme culte – la un moment dat te aştepţi ca Ben să spargă uşa de la baie cu-n topor şi să strige „here’s Johnny!”, ca-n Shining, sau te uiţi chiorâş la gravida Vivien, aşteptându-te să revezi Rosemary’s Baby. A, şi atenţie la Tate – cine o să se uite, o să fie cu ochii pe el non-stop, fie că vrea, fie că nu –  care-şi face intrarea în şcoală având ca soundtrack cântecelul fluierat din Kill Bill.

Cât despre intro, face toţi banii. Nu e chiar atât de sick cum e ăla din Dexter, dar îţi ia ochii cu bucăţile de mâini/picioare/copii din nişte borcane cu formol prăfuite şi o muzică minimalistă, care-şi face efectul mai tare decât dacă pe fundal s-ar auzi Iron Maiden (nu că mi-ar displăcea…)

Ce-mi mai place la serial, e că încet-încet îşi croieşte o mitologie proprie (chiar dacă împrumută multe elemente din ograda altor producţii, ştie să le întoarcă cumva, încât să le dea un aer personal şi proaspăt) aşa cum făcea acum vreo 5 ani nenea Kripke cu Supernatural.

Ce nu-mi place: n-are decât 13 (sper eu) episoade pe sezon…

Şi-aveţi aici trailerul – pentru că meritaţi.


Despre naşterea Maşelor

Să gătim, să gătim, să gătim! Aburi verzi să cântărim, între saci de somnifere, printre gheare de pantere, multe, negre, mici şi-uscate, în patru amestecate pe sub bolţi întunecate. O mie de capete de pitici îi cântau în fiecare dimineaţă un cântecel vioi, imediat ce deschidea ochii, dar înainte să se ridice din pat. Era o treabă de inginer de sunet, pentru că în camera în care dormea, acustica nu era foarte bună şi exista pericolul ca melodia să se piardă prin găurile de la priză. Se obişnuise să vadă ferestrele pline de nasuri, de ochi şi de urechi, de şuviţe de păr colorate şi de guri căscate care intonau la unison acelaşi cântec: Să gătim, să gătim, să gătim…

Nu mai ţinea minte dacă prima dată când l-a auzit, s-a speriat sau, dimpotrivă, s-a bucurat atât de tare, încât a început şi ea să cânte, dar  în momentul ăla, i s-a imprimat în minte o imagine: moaşă mică, trântită pe asfalt, la câţiva metri de abator, măturând cu privirea câteva ramuri nesimţite, care-i blocau imaginea de ansamblu asupra miezului pământului. Visase de mai multe ori scena, şi de fiecare dată se întreba de ce nu se întorcea moaşa cu faţa în jos, spre dalele de piatră, ca să vadă cerul?

Îşi agăţase de tavan o fundă albă, şi de fiecare dată când termina de citit o poveste, se uita înspre ea şi citea: sfârşit! Pe urmă, se ridica din pat ignorând, mult prea senină, bucle mici de zibelină, trei urechi pe partea dreaptă, cinci canini cântând pe-o treaptă, voci fertile de copii, de bătrâni uituci, zglobii, din pervazul oţelit, socotind un ticăit.

De mult timp avea ea pesimţirea că ticăitul va înceta, de când a poftit la masă o anume fată din vecini, Cati pe numele ei, care i-a povestit despre chinul pe care-l îndura în căutarea de pantofi care să i se potrivească, pentru că purta mărimea 57 la un picior, şi 75 la celălalt. Bineînţeles, după ce a ascultat povestea, a întrebat-o unde îi sunt picioarele, iar Cati i-a răspuns foarte fericită că şi le-a pierdut în accidentul de maşină în care a murit şi stră-stră-străbunicul ei, şi că, dacă voia, putea să-i facă cunoştinţă cu el, cândva, la un porumb. Şi în timp de discutau, ca madamele stăteau, cu-n picior peste-un picior, uitându-se spre cuptor, ceasul nou din dreapta-jos ticăia afectuos. Îi dădea o stare de linişte sufletească atât de dulce, încât ar fi poftit-o pe Cati să-şi aşeze picioarele pe cuptor, ca să se încălzească, dacă nu i se părea că oferta va suna până la urmă, ca o insultă.

Să gătim, să gătim, să gătim, din ferestrele deschise, miile de feţe-aprinse cântau tare- şi mai tare arătând spre dor şi doare, când spre ceas, când spre cuptor, când spre verdele motor, între saci de somnifere, printre gheare de pantere multe, negre, mici şi-uscate, în patru amestecate pe sub bolţi întunecate. Ticăitul începuse să se-audă mai tare şi mai tare, Cati se forţă să se ridice de la masă şi continua discuţia cu ea însăşi, ţipând şi reproşându-şi fraze dulci tot învârtindu-se spre dreapta. Apucă o farfurie de pe masă şi începuse s-o rotească pe măsură ce-şi continua cu voce liniară monologul, şi-şi proptea ochii în fosta ei parteneră de discuţie. Începuse s-o întrebe unde era tatăl, iar ea arăta spre cuptor, în timp ce vocile de nasuri de pe la geamuri cântau limpede Să gătim!

Atunci se gândise pentru prima dată că, poate, Cati avea dreptate şi se duse la cuptor să-şi scoată de-acolo bărbatul. O învăţase mama ei să nu mestece niciodată în mâncare cu tacâmuri de argint, pentru că argintul conduce electricitatea, aşa că apucă o lingură de lemn şi-i desfăcu picioarele rumenite, pe urmă degetele de la mâini, şi în final îi deschise ochii şi-l întoarse cu faţa în sus ca să vadă rodul iubirii lor.

Tavă dulce, gem de varză, de ce să mai cheme-o barză?! Când ei stau mărunţi, cuminţi, prinşi în braţele fierbinţi de cuptor încins de lemne la foc fraged şi, pesemne, nici cinci lei nu dau pe-o tavă, care iese în ogradă de pe soba tencuită cu marmură-nchipuită. Şi văzându-se amândoi, nu s-au mai gândit decât la ce fericiţi erau să aibă o tavă plină cu Maşe.

Chipurile de copii şi de moşnegi de la ferestre închideau gura pentru prima dată de când pornise ceasul, iar ceasul tăcea din minutar pentru prima dată de când fusese prins minutarul. În urechile ei nu mai rămăsese decât ecoul cântecelului, care trăgea cu dinţii de-o frântură de secundă. Cu ultimele puteri, a rugat-o pe Cati să închidă portiţa cuptorului şi să-i lase să ardă amândoi, iar Maşelor, să le cânte în fiecare seară imnul lor, ca să se înveţe cu el, şi să-l cânte ori de câte ori vor croitori pe timp de seară, după ce vor veni de la abatorul unde vor moşi copii veseli. Şi i-a mai zis să ia bormaşina şi să dea o gaură în plafonul cuptorului, ca să poată vedea panglica albă pe care şi-o agăţase de tavan.