Category Archives: Muzica

din fiecare secundă.

Random 13. E cu ghinion.

9. Dragostea pluteşte-n aer pretutindeni, dar focarul este bineînţeles în Galaţi, oraş mirific, cu copii precoci (da, am scris la mişto) îndrăgostiţi din faşă. Noi suntem urmaşii lui Făt-Frumos, trăim 15 ani într-unu’, ce nu puteţi să pricepeţi? Serios, am câteodată impresia că presa pur şi simplu nu crede-n basme, şi e nasol. Recomand povestea cu Peter Pan, unde se spune că de fiecare dată când cineva declară că nu crede în zâne, pe undeva crapă o zână chiar în momentul ăla. Stop, Anca, c-ai deraiat rău, iar şi din nou. Deci să ne întoarcem la copii precoci – am fost la un pas să-i văd „live”. Da, mă refer la nunta (sau nunţile?!) ţigănească din Lieşti/Iveşti (pe undeva pe-acolo). Ce poate fi mai frumos decât o sărbătoare în care copii se bucură? Ce dacă se mărită Fluturica Sclipitoarea – 6 ani – cu Lupulică Barosanu – 7 ani, e motiv de bucurie. Esteţi geloşi, toţi din presă, vă rog să recunoaşteţi. Lăsând gluma la o parte… prost să fii să te iei de ţigani. Taci şi înghiţi, te faci că nu-i vezi şi toate este bine, puradeii lu’ mama…

12. Avem cel mai şmecher stadion ever! Alladin e gelos pe gazonul nostru, el n-avea decât un amărât de covor, noi avem o ditamai ograda!

19. Ar trebui să-mi fac o listă cu toate numele pe care le-am avut de-a lungul timpului. Ia uitaţi aici câteva dintre ele: Anca, Nebuna, Vupea, Vulpe Cretină, Vulpea Cheală (aveam o tunsoare mai specială), Renata (după cum mă prezentam pe la 5 ani), Soi rău, Zurlia, Joimăriţa, Rogue, Cântăcioasa, Măzgălina, Pisi (de la „Pisăloaga”), Nică, Ancutza (ar trebui să îmi omor cea mai bună prietenă pentru apelativul ăsta, dar nu mă lasă corazonul), Eisidisi (AC/DC), Eisidisista, Vipera, Vipera cu corn, Panchista, Roşcata, Gaz ilariant, Hâgâ (Hg), Hipiuşca, Semi-moarta, Scrumbia, Psihiatria, Fifi (de la Făi, Femeie!), şi încă unul inspirat de la emblema echipei Dinamo. Dacă mai ştie cineva vreunul, are verde de la mine (să mă anunţe înainte, să-mi iau lămâie dacă propunerea seamnănă cu  „Ancutza”)

27. Mare Bob, dacă mai ţii vreun pic la mine şi, desigur, dacă nu eşti iar la duş/ la masă/ la bere/ la tenis de autostradă/ la plantat pitici/ la cules de şoareci, te rog, mănâncă matale toate vinetele din lume, că decedez dacă mai simt miros de salată de vinete pe scara blocului. Şi, culmea, îmi plac. Dar nu cu tonele!

33. Eşti prost dacă te cerţi cu proştii.

33,5. Eşti prost dacă te cerţi cu proştii şi te superi când ei câştigă.

37. Sunt mândră de mine şi extraordinar de fericită c-am reuşit să reţin primele cuvinte din refrenul piesei cu Maggie de la Chili Peppărşi. Iote-aciişa: (fără copy-paste) heeey now, we’ve got to make it rain somehooow. Este, mă! Mi s-a părut mai greu decât cursurile de la facultate. A, şi-am mai reţinut ceva, de data asta din videoclip: Flea are părul verde. Peppărşii mi-au fost trupă de suflet într-un timp, cred c-am să mai scriu câteva cuvinte despre ei, dar nu aici şi nu acum.

78. S-a difuzat „haos după bac” partea a doua, ocazie cu care Funerbru are idei noi vis-a-vis de buna derulare a lucrurilor în şcoli:

– ar fi fain dă tot ca elevii să cânte „Deşteaptă-te, române” cel puţin o dată pe săptămână. Zic mai bine să luăm un par şi să dăm în noi înşine pe unde-om apuca, poate ne deşteptăm mai repede, că nu merge figura cu muzica…

– ar fi ochei să se intre în şcoli cu ajutorul unei cartele magnetice. Ne place, place, place, dar ne întrebăm ce-o face Ghiţă de la sate cu acea carteluţă. Am viziunea unui orificiu pe unde-ar putea să intre…

Că tot suntem la capitolul educaţie, intră aici şi o întrebare nevinovată adresată de-un reporter Antena 3 lu’ taică-meu: „În Timişoara, un elev s-a sinucis pentru c-a picat bacul, la Galaţi nu s-a sinucis nimeni, s-avem şi noi o ştire?”

93. Pace!

Joc. Mick Jagger şi Superheavy.

Mi-am luat acum câteva săptămâni o sticluţă de lac de unghii Farmasi. Abia se deschisese standul în Carrefour şi produsele erau frumos aranjate pe raftul improvizat. N-am putut să-i rezist. Am luat-o şi-am uitat de ea. Azi-noapte mi-am adus aminte de ea, neputând să dorm. E concert la Casa de Cultură, am renunţat la somn de câtva timp. M-am uitat la ea din toate unghiurile posibile şi-am decis că nu o pot purta aşa, deci am amestecat-o cu nişte roşu aprins, o nuanţă de taupe şi un portocaliu, şi-a ieşit un caramel care mă face să mă uit la unghii non-stop.

Mi se pare că secundele sunt ani. Ar trebui să mă simt fericită, dar parcă am înghiţit cuie şi nu, n-am răcit şi nu mă doare-n gât. Mă chinuie o nevoie de siguranţă. Vreau să-mi pun mănuşi din piele de şarpe, tapetate cu zale, să strâng soarele între arâtător şi degetul mare, să-l zgârii uşor cu unghiile, să-l închid în palma dreaptă, în timp ce cu mâna stângă scot luna din cutia cu creioane şi-o agăţ în locul lui, în cui. Mick Jagger spune că nu există nimic ce nu poate fi rezolvat prin miracole, deci pe el nu pot să nu-l cred. Cred că-mi trebuie un perforator, să dau o gaură-n lună, ca să pot s-oo agăţ în cui. O păstrez acolo vreo 5 minute, pe urmă pun iar soarele, timp de 4 minute, iar o aduc, 4, soarele, 2, luna 1 şi gataaa! Şi-acum nu-mi rămâne decât să mă uit la ceas să văd o oră fixă – mă iubeşte sau mă calcă tramvaiul? Depinde pe cine-ntrebi.

Voiam să caut o carte de chiromanţie. Hai, joacă-mă pe degete, asta aştept! Mă prind uşor în jocul ăsta, îmi place, a trecut timpul şi e ziua mea, râd cu poftă şi se ia. Glumeam, mai e mult până la ea. Acum ceva timp aveam obiceiul să spun date fictive când mă întreba lumea data naşterii mele, sau să nu spun deloc.

Aş vrea să fiu preotează voodoo. Sau nu, aş vrea să ştiu. Atât. Am nevoie de siguranţă, vreau certitudine. Vreau să-mi citesc în palmă, am să caut pe Goagăl un manual în format .pdf. Nu-mi plac cele în .docx, îmi dau senzaţia de neprofesionalism, mi-e frică să nu apăs din greşeală o tastă şi să deformez toată pagina. Mai degrabă înghit documentele care nu se por modifica. O să spui c-am înnebunit dacă recunosc că mi-e dor de-un parfum? Nu. M-aşez la birou, vreau să caut cartea. O să fie ca atunci când făceam spiritism cu gaşca în faţa blocului. Nu venea nici dracu’, dar conta filingul.

Superheavy, Mick Jagger cântă reggae. Ador felul cum intră vocea lui în melodie, dar nu-mi place refrenul. Nu-s absurdă, să vrea să-l întorc la primele clipe când făceam cunoştinţă: please allow me to introduce myself  I’m a man of wealth and taste. Piesa e una ok dacă ne raportăm la ce cântă alţii, dar mi s-ar fi părut bestială dacă senzaţia de magie voodoo ar fi durat toată piesa. Cineva a găsit de cuviinţă s-o termine la refren. E ok, merge şi-aşa. Morţii rămân morţi. Joss Stone îmi place, nu ştiu de ce-aveam eu impresia că-i mulatră. Damian Marley e ok, de l-ar vedea tac’su… Dave Stewart e tipu’ din Eurythmics (Sweet dreams are made of this – un videoclip cu vaci şi televizoare vintage), iar pe indian nu ştiu de unde să-l iau. Mi se pare fain tigrul pe care l-au ales ca emblemă. E ok.

Vreau să văd cu ce ofertă vin RHCP, trebuie să lanseze un album zilele astea…

The Dreadnoughts

Unul dintre lucrurile pe care le apreciez cel mai mult la un serial/film este (bineînţeles), muzica. Asta, desigur, dacă nu cumva se întâmplă să joace Johnny Depp, caz în care mi se întâmplă să uit şi de muzică, şi de decoruri, şi de… ei bine, de mai tot :D. Dar nu asta e ideea. Ne zicea un profesor de muzică, unul dintre cei mai inteligenţi oameni pe care i-am cunoscut, şi singurul de care-mi face plăcere să-mi amintesc din generală, că un horror fără muzica specifică poate fi prezentat foarte uşor şi sub titlul de comedie/romantic/război, şi nimeni nu şi-ar da seama, şi ne îndemna la un experiment: să vedem Exorcistul fără sonor, în timp ce dăm play la o casetă (da, casete se numeau chestiile alea cu bandă din Antichitatea în care am trăit eu) cu muzica din filmele lui Charlie Chaplin, eventual Modern Times. Poate exemplul pare puţin forţat, dar se întâmplă să funcţioneze.

Din filme/seriale, mai iau contact cu muzica pe care unii o consideră ciudăţică, dar care se întâmplă să-mi placă aşa de mult, încât rămâne în player câte-o săptămână-două. Cam aşa am păţit cu The Dreadnoughts, pe care i-am cunoscut din Sons of Anarchy.  Cine nu ştie serialul, dar e pasionat de domeniu’ cu pricina e anunţat pe această cale să facă rost de toate sezoanele cât mai repede, că pierde un tacâm genial format din motoare, rock, IRA, family stuff, datorie, onoare, răzbunare, şi-aşa mai departe (trecem cu vederea strategia prin care regizorii au forţat asemănarea unui personaj principal, şi anume Charlie Hunnam cu Kurt Cobain, ca să atragă puştoaicele – sau cel puţin asta e părerea mea). Aşaaa…

The Dreadnoughts, ne spune Wikipedia, s-a format în Vancouver, prin 2007 din cinci tineri morţi după muzica folk europeană. Am descărcat dicografia lor – 3 albume, ditamai repertoriul – iar unul din ele, Victory Square, a ajuns şi pe telefonul meu, deci vă daţi seama că m-au cam atins băieţii. E şi imposibil să nu te atingă, mai ales dacă nume ca Gogol Bordello sau Goran Bregovic nu-ţi sunt indiferente. Şi da, în The Dreadnoughts, considerată tânără trupă de celtic punk găsim destule influenţe de la nenii mai sus menţionaţi, plus câteva pasaje recognoscibile din Iosif Ivanovici (brusc m-a prins un mare şi tare dor de Galaţi), dar pe ritmuri ruseşti şi est-europene, sau din ritmurile ţigăneşti (mai fain aşa decât gypsy) şi din cunoscuta polka.

Logic că cea mai faină parte nu mi se pare aia de chitară/bass, ci vioara care se vede excelent pe Victory Square mai ales în piesele Samovar (samovarul este un vas rusesc de metal în care se fierbe apă… şi nu numai – da, am căutat pe Dexonline, so what?!) sau Grace O’Malley.

O recenzie destul de amănunţită a albumului Victory Square găsim pe Sputnikmusic. Iar albumele… well, toată lumea cam bănuieşte pe unde se găsesc albumele, deşi o trupă ca asta ar merita cumpărată şi mai ales promovată.

Aistea-s albumele:

1. Legends Never Die – 2007

2. Victory Square – 2009

3. Polka’s Not Dead – 2010

Iar aistea-s două din piesele pe care le-am ascultat în draci:

 

Leapșa – Top 10 filme!

Top 10 filme. E un fel de crimă să-mi ceri mie să fac un top din numai zece filme, dar o s-o încerc și pe-asta, pentru că n-am mai pus pâna pe-o leapșă cam de multicel. În ultima vreme scriu de-mi rup degetele pentru orice altceva în afară de blog (și facultate, dar asta-i altă poveste). Deci, să-i dăm drumul:
1.        
1. Preferatul meu din toate timpurile it`s called Arizona Dream (1993). Și nu, nu-i „preferat” neapărat pentru că joacă Johnny Depp, ci pentru că povestea, muzica, morala, psihologia aproape agresivă, Kusturica, Bregovic, Depp, toate la un loc fac cea mai frumoasă producție pe care am văzut-o de când…„m-o făcut mama cinefilă”. Un film despre vise. Un film despre atât de multe vise, încât la un moment dat te pierzi printre ele, printre mandoline, printre pești, printre visele lui Axl și ale unchiului său, printre visele Elainei și printre aeroplanului improvizat, printre visele visele lui Grace, care nu, nu va muri, ci se va reîncarna în broască țestoasă. E un pic greuț, e-adevărat. Comedie nu-i, deși mulți neavizați au râs la el – dacă aș forța nota, aș spune că e o comedie amară. E un film cult care îți dă fiori te bântuie mult timp după ce l-ai văzut (și aici mă refer la ani). Și în final, peștele știe totul… oricare o fi ăla!

2.  2.      Feblețea mea, Tarantino. Mult timp m-am gândit să ridic capodopera copilului rebel pe locul întâi. Vorbesc acum de Pulp Fiction (1994), da, ăla cu Uma și John Travolt, cu peruca brunetă pe care-o poartă tipa și dansul de la barul cu specific rock`n roll, cu „I love you, pumpkin! – I love you, honey-bunny”, cu „Zed`s dead”, și cu o mulțime de alte replici intrate în istorie, pentru că Q.T. numai de-asta știe să scrie. Și da, cu Misirlou ca soundtrack! Spectacol despre spectacolul vieții, amalgam de povești servite cu lingurița, dar nu pe rând, ci intercalate, ca să nu adormi ca un honey-bunny exact când e acțiunea mai interesantă. Și sângele. V-am mai zis de sânge?:D Long live, Tarantino!
3.      3.  Dom Durakon (2002). Film rusesc, care te face să te întrebi, stând și admirând cea mai sentimentală gașcă de nebuni, dacă nu cumva și tu ești un nebun? Război? Dragoste? Sănătate? Viață? Moarte? Nu e totul, în final, o nebunie?
4.       4. Aici nu mă hotărăsc, așa că fac un fel de 2 în 1, cu Pirații din Caraibe și Stăpânul Inelelor. Entertainment, spectacol cinematografic și filosofie mascată. Geniale amândouă seriile!
5.      5. Un alt film cu nebuni, venit din partea unui regizor român care scoate numai filme geniale. Nu cred c-am văzut ceva ce nu mi-a plăcut de la Radu Mihăileanu. Voi așeza pe 5 numitul Train De Vie, plasat în timpul holocaustului, care prezintă încercarea unor evrei dintr-un sat românesc de a scăpa de acoliții lui nea` Hitler. Salvarea vine din partea nebunului satului, care are ideea de a fura un tren și niște uniforme militare naziste și de a-și camufla consătenii în ofițeri naziști și evrei prinși, pe drumul către … Sion. O comedie foarte deșteaptă despre viață, un haz de necaz pe muzica lui Bregovic, genială și de data asta!
6.       6. Filmul preferat al tatei – Shindler`s list. Tata avea o perioadă când se uita numai la filme cu  naziști și despre holocaust. Dintre toate, ăsta e de departe cel mai bun. Mai e și filmat alb-negru, de parcă tragismul n-ar fi fost de-ajuns. Din cauza unor idioți n-am putut să-l văd în aer liber în cadrul unui festival de film – a fost înlocuit cu Margo, film românesc. Cum frate să-mi iei de sub nas o capodoperă și să-mi pui în loc un film despre… o curvă?!
7.       7. The Departed. Aici l-am descoperit cu adevărat pe Matt Damon. Și nu numai. Ca și Arizona Dream, și The Departed te face să-i dai 7 din 7 stele numai dacă te uiți la regie – Scorsese! și distribuție: Leonardo DiCaprio, Matt Damon, Jack Nicholson. Infiltrare și nu prea, trădare și nu prea, ceva ce se vrea loialitate, cinste, amestecată cu loialitate și cinste adevărată. Film de acțiune, film cult, polițist, care nu te lasă să te relaxezi nicio secundă. Chef d`oeuvre!
8.       8. Taxi Driver, 76 și De Niro, filmul care ne-a lăsat cu „are you talkin` to me?!” în vocabular. Da, mă, mi-aș fi dorit să am pistol și să repet replica asta unui inamic imaginar, dar posibil real. Un film despre curaj și umanitate. Ce mă enervează că nu l-am pus mai sus!
9.      9.  Leon. Vă mai aduceți aminte cum arăta Natalie Portman în Leon? Puștoaica de maxim 11 ani, în pantaloni scurți, tunsă bob, cu pandantivul ăla strâns legat de gât, ținându-se după ucigașul profesionist, doar-doar de-o învăța-o să răzbune moartea părinților săi? E incredibil cum a evoluat tipa. Rățușca și lebăda. Ce mai trece timpul!
10.   10. Hai să (mai) vedem un Tarantinooo spuneau Phoenix într-un cântec. (Mila 2 de lângă 3, cu Baniciu la voce – n-am auzit-o niciodată în concert). Da, hai să mai vedem un Tarantino și să vă prezint locul 10 – Kill Bill. Alt film cult, altă actriță genială, altă coloană sonoră care-ți dă fiori. Bang-bang.. my babe shot me down (Nancy Sinatra). Uma Thurman e acum mireasa, adică Beatrix Kiddo, după cum aflăm mult după debutul filmului, care-a fost ruptă-n bătaie chiar în ziua nunții sale, de fiorosul Bill, cu care are un copill… încă în burtă. (mamă, ce rimează!). Fata se trezește în spital, după mult-mult timp de la incident, fără burtă, dar cu o dorință de răzbunare extremă și cu dragoste de mamă care o face să supraviețuiască celor mai îngrozitoare chinuri pentru copilul ei. Da, și alte tone de sânge, dar fără ele, filmul n-ar mai fi ce este – încă o producție genială din partea lui Q.T.
And.. e gata! Dau leapșa cui vrea s-o ia (și-mi aduc aminte că am o groază de filme de recuperat, când oi găsi un gram de timp liber) – Pace!

Random 9

Vis împlinit : am fost la Phoenix. 
Vis împlinit stricat de sunetiști : am fost la Phoenix, unde niște sunetiști cretini și o acustică mai mult decât proastă nu m-au lăsat să aud clar piesele copilăriei mele. 
Vis împlinit stricat de sunetiști, dar împlinit : Phoenix sunt geniali în orice situație ! Cel puțin la „Fată verde”, la „Mica țiganiadă” și la „Umbra marelui URSS”, eram pe sub scaune. Am fredonat cu ei fiecare melodie, l-am  văzut pentru prima oară pe Moni Bordeianu ”în acțiune” și omul e un adevărat spectacol. Mai văzusem Phoenix în varianta „Baniciu la voce”, acum câțiva ani, dar n-am vrut să ratez o a doua șansă. Pe lângă Covaci și Țăndărică, cărora știam ce le poate pielea, Bogdan Bradu ar fi putut umple sala cu vocea lui fără niciun fel de stație de amplificare, iar Cristi Gram părea că-și dă sufletul pe loc, pentru noi. M-a intrigat faptul că mulți (și dintre cei care au avut bilet cu loc) au părăsit sala înainte să se termine, mi s-a părut o mare (și gogonată) lipsă de respect față de trupă. Eu n-am regretat nicio secundă. (că veni vorba de public, mesajul sălii s-a auzit destul de tare și clar – „Ciumacenco (vicele), te omor !”, deci ne-am dat seama că nu trupa era de vină, ci organizatorii)
Ciudățenie : Am ajuns icoană ! Un moșuleț se închina la mine pentru că știam versurile.  
Presupusă realizare : cred c-am răcit. Mă doare capul de-mi vine să mi-l dau jos de pe umeri. Vorba unui prieten – iarna poate roată lumea să răcească. E mai interesant când se întâmplă primăvara spre vară.
Nelămurire : Cum poate un fost șoarece devenit peste noapte hienă să ceară cașcaval la restaurant ? Cum aș putea eu să-l servesc după pofta inimii sale, fără să mă uit ciudat la el ?
Amuzament : nu-s simpatice puștoaicele care cad din picioare pentru că le-a întrebat „Prince Charming” cât e ceasul ?  Mie-mi aduc aminte de niște plodoaice de la bloc, care se jucau de-a… ămm… un desen animat cu „adolescente” exact când mă apucam eu de învățat pentru BAC. Desigur, și-au dat seama destul de repede că nu toată lumea bate din palme la teatru – unii mai dau și cu „huo !”
Debut : de sesiune. Eh, da` n-o mătrășesc eu și pe ea odată ?!…

Zei. AC/DC Live at River Plate.

Am început demult să cred că cred în Bob. Bob stă undeva, la etaj. Are părul lung, seamănă cu Jim Morrison și cântă la chitară în timpul liber (care se întâmplă să îi ocupe o mare parte din zi). Știe toate limbile pământului. Nu prea mănâncă el de felul lui, doar seara, înainte de culcare, bea câte-o cană de cafea, ca să poată să adoarmă. Bob e un curios și un iscoditor. Trebuie să știe tot ce se întâmplă, cu cine și unde se întâmplă. Îi plac animalele – ține pe lângă casă un trăsnet, nu în lesă, ca să nu-i îngrădească libertatea. L-a botezat Tir. Tir își face de cap prin lume, dar revine întotdeauna înainte să se culce Bob, ca să-i spună ce-a văzut, pe cine-a trăsnit și pe cine-a speriat. Bob e zeul meu suprem. Îmi place să cred că-l cred, pentru că dacă nu l-aș crede, aș fi o scorpie, așa cum sunt, de fapt (pentru că nu-l cred). Am scris o frază de numa-numa. Nu e filosofie, e doar o frază. Încetați să mai căutați filosofia în fiecare cuvânt!
După ce grecul i-a dat cu piciorul lui Zeus, după ce romanul a renunțat să-i mai plătească lui Jupiter taxele și impozitele, după ce dacul l-a uitat pe Gebeleizis în crâșma de la Sarmizegetusa, pe tronul electric, rămas dintr-o dată vid, au urcat alți zei. O ceată-ntreagă, chiar. Un „comitet” de zei supremi, care și-au împărțit între ei funcțiile înaintașilor lor. Fulgerul le-a revenit lor: foști „pământeni sub acoperire”, unul camuflat în școlar, cu uniformă, șosete albe, cravată și șapcă. Altul, tras din aceeași mamă, permanent cu pletele peste ochi. Un al treilea cărunt, cu nume de stâncă dar cu inima vie. Încă unul, care sfarmă pământul în bucăți lovindu-l doar cu două bețe. Și în fruntea lor, urmași ai altor zei, stau cei mai puternici umeri – ascunși de-o bască, dezvăluiți de-o voce care ucide.
AC/DC au lansat pe 10 mai DVD-ul Live at River Plate. Filmat în Argentina, cu vreo 32 de camere, în format HD, așa cum anunță majoritatea site-urilor (puțin îmi pasă!), materialul vine după turneul mondial demarat după lansarea celui de-al 16-lea album de studio, Black Ice (care-a ajuns în România prin 2008, aducând piese ca „Rock ‘n’ Roll Train”, „Big Jack” sau „Anything Goes”). Premiera a avut loc la Londra, în prezența membrilor trupei și conține pe lângă cele 19 piese înregistrate live și două bonusuri:  „The Fan, The Roadie, The Guitar Tech & The Meat” – adică interviuri luate cântăcioșilor (pe care i-am făcut zei mai devreme), fanilor, stuff-ului, și  „AC/DC Tour Animation” – adică desenul animat cu care se deschide „reprezentați”, ăla cu Angus în chip de Aghiuță și Brian (fără coadă, spre deosebire de colegă-su), care își fac de cap într-un tren.
Abia ce-am pus mâna pe el. Ieri. Nu întrebați de unde, că n-aș putea să vă răspund (din motive obiective). E un fel de mică comoară pe care-aș ține-o sub lacăt.
AC/DC or să rămână mereu la fel – trăsnete, clopote, Angus țopăind ca la cinșpe ani cu minunea aia de chitară în brațe, Brian vibrând din fiecare notă, zguduind pământul cu o forță aproape supranaturală, cu o păcere neomenească de a cânta.
Asta înseamnă viață și dragostea pentru ea. Asta e forma prin care ei au depășit limitele umanului.
AC/DC Live at River Plate. Enjoy:
01. Rock N Roll Train
 02. Hell Ain’t A Bad Place To Be
 03. Back In Black
 04. Big Jack
 05. Dirty Deeds Done Dirt Cheap
 06. Shot Down In Flames
 07. Thunderstruck
 08. Black Ice
 09. The Jack
 10. Hells Bells
 11. Shoot To Thrill
 12. War Machine
 13. Dog Eat Dog
 14. You Shook Me All Night Long
 15. T.N.T.
 16. Whole Lotta Rosie
 17. Let There Be Rock
 18. Highway To Hell
 19. For Those About To Rock (We Salute You)

Eurovision 2011

E deja tradiție să scriu eu despre concursul Eurovision. E deja tradiție să se conteste câștigătorii concursului și să se dea vina pe „geopolitică” pentru locurile fruntașe la care unii participanți n-au reușit să acceadă. E deja tradiție ca noi să blamăm postul public de televiziune pentru că se interesează prea puțin de imaginea României în afară, cel puțin din punct de vedere muzical. Lumea nu știe să vadă manifestarea ca pe un spectacol în care țara-gazdă arată tot ce are ea mai bun.
Din 2009 încoace, eu mă tot raportez la ediția de la Moscova. Spectacol mai grandios ca acolo nu cred c-am să mai văd vreodată în cadrul concursului ESC. Nemții, mi s-a părut mie, și-au organizat show-ul într-un… stadion metamorfozat în arenă acoperită (care semăna mai degrabă cu o debara). Mi s-a părut mic, foarte mic, dar foarte bine filmat și pus în valoare de decoruri. Merkel a arătat că ai ei „supuși” nu se lasă până nu șelefuiesc bine de tot (chiar până la saturație, aș zice), astfel încât să vadă vecinul că-s mai tari decât el, muncesc mai mult și mai bine, au un simț estetic excepțional și, mai presus de toate, la ei lipsește pagina cu termenul „criză” din dicționare. Era și normal. Altfel, am fi asistat la o vizită de-a lu` nea Hitler din mormânt, nu tocmai plăcută.
Piese – ok.
Interpreți – ok.
Reveniri – da:
   Ungaria, țară a cărei reprezentantă a fost supranumită „următoarea Celine Dion”, dar care mie mi s-a părut un mare „fâs”, cu o voce comună, îmbrăcat într-un cearșaf albastru intrat la apă (zău așa, maică, ungurii n-au stiliști?!)
   Italia, care-a terminat pe locul 2, pe care am văzut-o doar în seara finalei, ca urmare, dacă mă întrebi acum ce-a cântat așa de fain de-a terminat așa sus, sunt în plop cu totul
   Austria – nu știu ce-a cântat, dar mi-a plăcut tunsoarea tipei
   San Marino, care-a venit cu o piesă superbă cap-coadă, cântată de o tipă cam mulatră, dar care n-a trecut de semifinale. Nasol.
Românica i-a trimis pe Hotel FM și zău că n-are nimeni dreptul să conteste rezultatul, în condițiile în care atât piesa, cât și interpreții, sunt un fel de… roșie din aia ornamentală de se așează pe marginea platorurilor cu aperitive, la mesele cu ștaif. Adică a fost bine c-a fost, dar nici dacă n-ar fi fost, n-ar fi fost rău. Un degeaba care zâmbea frumos în pantaloni dungați. Drăguțel. Locul 17. Drăguțel.
Eu am susținut Bosnia. Se pare că de ceva timp încoace, Bosnia are cele mai faine melodii din concurs. Toată lumea știe crush-ul meu pe trupa Regina, pe care am descoperit-o prin intermediul ESC 2008 și de a cărei discografie n-am putut să mă despart o săptămână după prestația de-atunci. Anul ăsta, bosniacii l-au trimis pe nenea Dino Merlin, tipul care le-a scris și imnul național. A fost „melodia de suflet” a concursului, chiar dacă interpretarea putea să fie mai reușită.
Mi-a plăcut și tipul din Suedia, s-ar fi inegrat de minune în gașca adolescenților-minune, alături de Lena și Ryback, dacă ar fi câștigat, Cipru și San Marino (care bineînțeles că n-au intrat în finală), Slovenia și Georgia.
Nemții se pricep cu adevărat să scoată ce-i mai bun din orice le cade în mână. Spectacolul, luat ca un întreg, a fost artă cinematografică. Cel puțin, momentul Lenei Meyer-Landrut, câștigătoarea de anul trecut pe care Merkel (cine alta?!) a mai trimis-o la o ediție, așa, de amorul artei, putea foarte bine să concureze la Oscaruri și să câștige – măcar la scurt-metraje. Pe Lena au șlefuit-o nemții din cap până-n toenails . Au îmbrăcat-o într-un aer de femme fatale, dar i-au păstrat și imaginea de puștoaică aeriană, au pus-o să învețe muzică într-un singur an (tipa n-avea nicio treabă cu muzica, până anul trecut), i-au dat o piesă la care e imposibil să nu ciulești urechile, i-au dictat fiecare mișcare, dar i-au păstrat naturalețea specifică vârstei, melanj demențial filmat și vândut. A terminat pe 10. De fapt, nu prea contează, e vorba de matematică și de finanțe, nu de hazard.
Marele câștigător – Azerbaidjanul, frumos anunțat pe scenă de steagul Turciei! (ai naibii, n-au putut să se abțină). Nu mă întrebați ce-a/au cântat, nu le-am reținut nici melodia, nici mutrele.
Și finally, rămân la părerea mea, cum că ESC e doar un spectacol, și trebuie tratat ca atare.

Random 7

42. Plouă, e frig, urlă vântul de zici că și-a pierdut Iarna un pantof când a plecat de-aici și acum s-a întors înjurând să și-l recupereze. La cât iubesc eu tipul ăsta de vreme, mă gândesc serios să nu mai ies din casă cel puțin două săptămâni…
55. Ador felul unora de-ași exprima sinceritatea – mai ales inconștient. Auzi succes(urile) unui individ pe care nu-l înghiți de nicio culoare și imediat începi să face crize. Ei, ce demnitate mai e asta? Măcar așteaptă să ajungi acasă sau baricadează-te într-o cabină de-aia de veceu ecologic de care-au pus ăștia pe străzi. Știu că miroase ca la … veceu!, dar măcar nu cazi în penibil. O mare favoare societății ar face-o nea` Funebru înființând niște facultăți din care să poți ieși licențiat în imitarea pietrei, că nu-s tocmai puțini cei care vor să învețe să se abțină din a-și mai arăta stările.
Mergând tot pe linia sincerității, dar sub o altă formă, ieri dimineață pe la 10 i-am dat bună seara unei profesoare când am ieșit din sală. Cine-a zis-o pe-aia cu gura păcătosului, a zis-o bine – tanti e mai tare ca orice somnifer.
73. De fapt, toată povestea asta e o chestie ce ține de autocontrol – foarte folositor, dacă nu vrem să ne sărim de gât unul altuia și nu, nu pentru a ne îmbrățișa. Jungla e drăguță acolo unde e, animalele sunt și ele simpatice și, mama mă-sii, sunt de-ajuns, nu e nevoie să li se alăture și jumate (ca să nu zic trei sferturi) din omenire! Cum era reclama aia cu cerbul: gândim problema, că doar nu suntem animale!
17. Bucuria, tristețea, disprețul, zvâcniri de orice preț – ține-le pentru tine, sau așează-te lângă un necunoscut pe o bancă și povestește-i. E musai să n-aibă idee cine ești. Toate trăirile astea fac parte din ghiveciul din care suntem construiți moral, din eul nostru, și aruncându-le în stânga și-n dreapta, nu facem decât să le pierdem.
5. Am ascultat încercările de piese care concurează la Eurovision anul ăsta. Câștigă suedezul, dar eu ador piesa Bosniei. Nu știu ce au oamenii ăștia, parcă-s blestemați de vreun zeu al muzicii extrem de morocănos – niciodată nu i-am văzut veseli pe scenă (mă refer la bosniaci).
Au un stil al lor senzațional, grav, care vine din structura poporului probabil, pentru că am descoperit acest ceva la mulți oameni de muzică bosniaci – și încă îmi aduc aminte cât de mult îmi plăceau băieții de la Regina prin 2009. Au o tristețe poetică, o chestie care nu te lasă să zâmbești, oricât de vesele ar fi versurile piesei, și tocmai ăsta e lucrul care te face să îndrăgești piesa:

Peronul tatuaților. Toiagul lui Aaron.

.- fragment – 
Nu-și dădea seama când își revenise. Nu știa nici ce se întâmplase cât fusese inconștientă,. Îi era frică, se blestema că-și lăsase corpul pradă unor momente de paralizie, în care nu mai avusese control asupra ei însăși. Înăuntru era mai rece ca într-un spital românesc. Dacă pășeai pe pardoseală, căldura pașilor ți se imprima pe suprafața înghețată, riscând să rămână acolo pe vecie. Suflul care îți ieșea din plămâni părea aproape solid, și în obraji îți apăreau două pete de purpură cu care ai fi putut concura modelele machiate de mâinile iscusite ale unei cete întregi de stiliști. Din când în când, câte-un suflet de aer răscolea încăperea, punând într-o mișcare bolnavă particulele de ger, care ajungeau să-ți joace ca niște săbii ascuțite pe piele. Barele care atârnau din plafon erau și ele acoperite de o pojghiță de solzi albi. O cană de cafea caldă așezată din întâmplare în chilioara asta de tren s-ar fi solidificat  cu totul, până ar fi ajuns o singură materie, nedefinită, un melanj grosolan.
Sacadat, pe ritmul unei muzici închipuite, se auzea războiul a două materiale solide și țepene.. Bătăile răsunau în gheața holului, anunțând parcă un eveniment solemn, la care ar fi meritat să ia parte întreaga omenire. Din turla unei biserici dacă ar fi sunat, ar fi izbutit să adune în trei mișcări tot satul
Pașii o dirijară către compartimentul din care venea zgomotul. În drum, încercă să le numere și să le rețină. Unu, doi, trei … nouă … Pierduse șirul. Întorcând capul, își dădu seama că ușa pe care intrase se estompase undeva între compartimente, și că toate chilioarele din jurul ei păreau la fel. În copilărie, întorcându-se cu cheia de gât de la școală, i se întâmplase de câteva ori să nu mai recunoască drumul spre casă. În primii ani, o aducea bunică-sa, o femeie solidă, veșnic rujată cu un tub de ruj verde, celebru în anii de după revoluție, iubit de babe, pentru nuanța roză pe care-o prindea pe buze, duhnind a parfum, cu pălărie și fileu care-i strunea părul decolorat cu apă oxigenată. De fiecare dată când venea la ea să o ducă la școală, o punea să se așeze în genunchi, cu fața spre un colț al camerei care, credea ea, arăta spre Răsărit, și să bolborosească o rugăciune pe care ea o citea cu voce tare, să o audă vecinii. Fata înjura printre dinți toată suita de sfinți, încercând să-și dezmorțească genunchii, în timp ce bunica, pioasă, nu-și ridica privirea din linoleumul de pe jos și dădea din cap în față și-n spate, pe măsură ce citea pomelnicele pentru vii, pentru morți, rugăciunile de dimineață sau feluritele acatiste, ca să-i dea nepoatei un model de bună-purtare creștină. Desigur, scena se petrecea numai după ce baba parfumată își aranja părul pe bigudiuri și consuma un tub de ruj pe buzele ei vinete, ca să nu apară ca o oarecare în fața divinității.
Odată, maică-sa veni mai devreme acasă de la muncă. Găsindu-și odrasla încercând s-o imite pe Maica Tereza și pe soacră-sa lângă ea, funcționând ca exemplu, mai-mai că era pe cale să facă un atac de cord. Fata singură izbuti să scoată ghearele maică-si din buclele bunicii credincioase, împreună cu jumătate din podoaba capilară a celei din urmă.
De-atunci, ea primi cheia casei legată cu un șnur împletit pe care și-o puse la gât, iar babornița nu mai puse piciorul în casă. De rugăciunile ei, nu se mai auzi decât când Lena se îmbolnăvi de pneumonie. În anii de după revoluție, în apartamente era atât de frig pe perioada iernii, încât oamenii înghesuiau pe sub pervazul ferestrelor cârpe, prosoape, burete, ca să împiedice gerul să mai intre. Totuși, fata începu într-o iarnă să tușească, iar părinții o purtaseră prin toți doctorii din oraș. Cu un așa necaz, familia cheltui sute de mii pe medicamente, dar Lena tot nu dădea semne să-și revină. Mamă-sa se refugia câte-o jumătate de oră, seara, ascultând vinilurile vechi în surdină, iar taică-su pleca de-acasă și se plimba pe străzi, încercând să uite. Fata tușea în continuare, atât de rău încât jurai că mai are puțin și-și dă plămânii afară. Iarna, de sărbători, când toți copii din bloc mergeau cu colindul și-și făceau seara socoteala câștigului, copila tremura de febră în pătură trăgându-și înapoi lacrimile de pe obraji. Și-ar fi băgat unghia în gât, sperând să moară ca păsările, doar s-o știe pe mamă-sa liniștită, și pe taică-su, acasă.
În momentele alea, scorpia de bunică-sa se găsi să-și arate înțelepciunea spunând la toată familia că fata e posedată de duhuri rele, din cauza ignorantei de noră-sa, care a îndrăznit să-i alunge credința, dând-o afară din casă. Fu picătura care umpluse paharul. Până și fiu-su o înjură ca la ușa cortului, acuzând-o că nu face decât să-i distrugă familia cu intrigile ei.
Lena fu dusă iar la doctor și i se prescrise un vaccin care costa enorm, dar pe care părinții l-au cumpărat fără să stea pe gânduri. Fata trecu cu bine prin iarnă, iar de curva creștină nu se mai auzi nimic.
Cheia îi servise mulți ani ca talisman care îi dădea siguranță pe drum. Se agăța de ea, ca de un colac de salvare, o invoca atunci când auzea urletul vreunui câine sau când vedea vreun vagabond nebun care vorbea cu vreun duh invizibil de pe umărul său.
Astăzi nu avea cheia la gât, dar mâna îi căuta șnurul prin jurul gâtului subțire și alb. Cu vârful degetelor de la picioare, atinse ușa compartimentului din care venea zgomotul.

Murder By Death

          Murder by Death e un film din 1976, despre un nene – putred de bogat, care invită cinci dintre cei mai răsăriți detectivi ai vremii la reședința sa, ca să rezolve un caz de crimă. Un pic de comedie, thriller, dramă e prea mult spus, suspans la greu, o mulțime de indicii date cu pipeta compun – toate la un loc – un debut drăgălaș al lui Robert Moore (tipul avea să mai producă niște încercări tot tragi-comice îmbibate în suspans și detectvistică), dar nu despre asta voiam să scriu azi.

Murder by Death e o trupă americană care împrumută numele filmului din `76 și o caracteristică fundamentală a acestuia – amestecul. Tipii – patru la număr – cântă un rock amestecat cu country, goth, indie, folk, un instrumental fabulos și un aer de muzică narativă, care merge extrem de bine ca soundtrack.
Trupa activează din 2000, dar bineînțeles, la mine ajunge după 10 ani – hai, 11 – de la înființare (tot e bine). I-am auzit prima oară vârâți în soundtrack-ul de la Inglourious Basterds (ce dor îmi e de Tarantino, frate..), cu o piesă care sună demențial de … altfel – Coming Home.
Primele albume urmează un fel de fir narativ, în care personajele sunt niște exemplare dintre cele mai diverse – zombies, lupi, stafii, morți, Satan însuși care trage o cafteală zdravănă (parodică, desigur) cu un sătuc din Mexic, un fel de poveste, basm pentru copii rostit de voce, cu substrat serios, frumos captat de instrumental. Trimiteri la bucăți epice găsim încă din numele albumelor, primul dintre ele, lansat prin 2002 arătând cu degetul spre unul dintre cele mai celebre filme culte ale epocii – Like TheExorcist, But More Breakdancing (pe site e postată și ”povestea pieselor” – câteva rânduri despre cum au fost scrise și/sau interpretate) se integrează perfect, la fel ca și EP-ul I’m Afraid of Who’s Afraid of Virginia Woolf.   
Interesant mi se pare, pe lângă poveste și atmosfera de film noir clasic, experimentele vocale ale solistului (la origine, chitarist) – Adam Turla, a cărui manieră de a interpreta se schimbă pe parcursul a celor cinci albume ale trupei, și tipa care cântă la violoncel –Sarah Balliet.
Oamenii ăștia mi se par niște nebuni aleși pe nealese – cât mai pestriți cu putință – ca să povestească, ca la o șezătoare, foarte cald, foarte prietenesc și natural, povești cu stafii și draci. Că doar nu degeaba și-au ales oamenii numele după un film mystery. (nu, nu apare Scooby Doo pe nicăieri).
Ăsta  e Myspace-ul trupei, pe care se pot asculta câteva piese (recomand, totuși, audiția integrală a – cel puțin – ultimelor albume), și aci e Coming Home care mi-a atras atenția anul trecut, după capodopera lui Tarantino: