Category Archives: Maşa

Mașa îl mănâncă pe Vasile

Mașa a mâncat într-o zi niște ouă verzui. Le cumpărase de la aprozarul din colț, cel care vântura norii în fiecare după-amiază cu lamele de ras prinse în vârful unui par, ca paletele unei mori de vânt. Parul era fixat de hornul din colțul din dreapta, iar în colțul din stânga era un par care avea în vârf niște lame de ras, prinse ca paletele unei mori de vânt. Sunetul pe care-l făceau lamele când vânturau norii era singurul lucru care o ghida pe Mașa spre magazin. De-acolo își lua provizii.

Cu câteva zile în urmă, ochise niște ouă albastre, pe care se gândise instantaneu să le facă omletă. Că tot era femeie măritată și trebuia să învețe să gătească. Îi spuse imediat vânzătoarei ce avea de gând să facă. Și-i mai spuse că, pe lângă ouă, ar fi fost în regulă să cumpere niște berze mici-micuțe/ ciocuri – ace de-albinuțe/ corzi alb-negre de grenade/ de pe câmpuri de balade/ triste, lungi, din mii-trompete/ pentru cele 10 fete/ văduve din zori de arme/ pentru care-amorul doarme. Vânzătoarea se arătă foarte încântată, și chiar o completă, spunându-i să-i cumpere niște vaselină cu care să dreagă marginile craterului.

Ajunsă acasă, mașa găti ouăle albastre, puse berzele alături, presără peste ele niște sare și boia, pentru că-i plăcea mâncarea condimentată, și după ce le savură vreun sfert de oră, bucățică cu bucățică, se așeză pe jos, cu mâinile încrucișate pe piept, și așteptă.

Peste două ceasuri, omleta își făcu efectul. Mașa simți că îi ia foc stomacul. Prin intestine i se plimba mic balaur/ pene-coapte/ neputând spune nici șoapte/ de dor, ură sau iubire/ monstru veghi de păgubire/ încastrat de ani în oale/ din care-Atlas făcu, moale/ zece șmechere grenade/ de pe câmpuri de balade.

Mașa simțea că-i plesnește sufletul de bucurie, pentru că visul i se împlinea în sfârșit. Balaurul îi urca prin vene până sus, în creier, unde începu să tușească și să scuipe foc, până măcină fiecare circumvoluțiune. Atunci se găsi el, singur, închis în țeasta goală a Mașei, care se tot invoca zeii, cerându-le ca balaurul ei să nu moară niciodată. Ba, îl și boteză în gândul ei. Îi spuse Vasile. Vasile gemea cu foc din plămâni, iar Mașa îl auzea în urma sunetelor, ca un zgomot care, în loc să se adreseze urechilor, iese din ele și se ia la gâlceavă cu lumea. Urla pe urechi, urla pe gură, urla pe nările Mașei, scuipând foc și pară, minut după minut, secundă după secundă, foc după foc, până când urechile ei începură să se crape, ca și marginile nărilor și buzele. Iar atunci când Vasile țipă cel mai strașnic, întreaga carne i se topi pe față, și Mașa nu mai putu decât să ducă mâna la cap și să-l mângâie.

Anunțuri

De ce-a murit Maşa

Maşa se târa prin scuturi cu cojocul plin de ciucuri. Nu-l cumpărase aşa. Când l-a văzut prima oară expus într-un magazin de mărfuri româneşti, dintr-o lână atât de virgină, încât mai păstra unele picioare de oi, era plin de franjuri pe margini şi nici buzunare n-avea. Dar Maşei îi plăcea să croitorească. De cum ajungea acasă, răsturna mai tot pe masă, lua şi acul, lua cuţitul şi-şi broda frumos ilicul. Îi plăcea munca ei, o relaxa. Era ca o activitate creativă, înrudită cu pictura sau sculptura în oase de peşte sau, mă rog… în fire de păr de roşcată. Ba, când des se plictisea şi aţa din ac ieşea, lunecând suav din pântec, ea-ngâna rapid un cântec. O enerva cumplit când mai veneau copii pe care-i moşea prin sufrageria ei şi se apucau să se joace cu ciucurii proaspăt cusuţi. Foaaarte rău, foarte obraznici, foarte încăpăţânaţi şi foarte departe, nu-i aşa?

Acum mai tot i se părea departe. Îşi aducea aminte de seara când ieşise de la abator. Vedea clar cum alunecase pe trotuar şi cum sta şi aştepta, sprijinită într-o şa, aştepta să vină coasa să-i reteze-n două masa, cea pe care aşezase la plecare patru oase. Încerca să se gândească de ce alesese tocmai patru. Nici prea multe, nici prea puţine, nici prea două, nici prea cinci.

Cineva îi spusese că al treilea e cu noroc, dar după câteva minute, timp în care se plimbase pe străzi ca să respire fumul de la combinat, altcineva o anunţase că de fapt şaptele e cifra potrivită. Şi s-a aşezat Maşa jos, pe-o bordură proaspăt mâncată de molii, şi-a calculat după mintea ei de moaşă, şi-a scăzut, şi-a adunat, până i-a dat patru. În aceeaşi seară a furat din maternitate patru copii proapăt moşiţi, toţi cu pielea albă şi cu picioarele îngheţate. I-a băgat în geanta de pe umăr şi i-a dus în abator. Acolo a luat un ferăstrău electric şi-a început să le taie picioarele. Stângul de la cei din capete şi dreptul de la cei din mijloc. Pe urmă le-a luat trupurile şi le-a aruncat într-un cazan cu smoală încinsă. Legă oasele-ntre ele, mititele, uşurele, noroc ele de-ar aduce, la masă nu s-ar mai duce. Şi le-a aşezat aşa, pe masă. Să se vadă, aşa…

Gura lumii mult glumeşte, cam pe toate le-ameţeşte, când să râzi şi când să plângi, după dânsa nu te scurgi. Mierea dulce-i nucă acră, ţeasta – aş, nici ea nu-i sacră! Când e vorba de noroc, puradei cu cozoroc galben-verde-ntins la spate, către hăuri te abate, şi te zbate, şi te bate. Nu prea i-a mers Maşei cu norocul… E amar somnul când nu te aştepţi să te izbească tocmai el, tocmai când nu trebuie. Aşa a păţit şi Maşa-moaşă. Cauţi o chestie… găseşti alta. Te pui cu mânia Fortunei. Nu merge aşa, nu aşa e târgul.

Şi-a venit şi coasa. Şi-a murit şi Maşa.