Category Archives: Film

din fiecare seară.

American Horror Story

Cum toamna asta m-am cam abţinut de la a scrie despre seriale pe blog, a venit timpul să-mi iau revanşa (după deviza mai bine în midseason decât niciodată). Supernatural îşi revine încet-încet (uneori chiar foarte încet), pentru Dexter prevăd un scandal în care va fi implicată şi dimensiunea religioasă (curioasă găselniţă din partea scenariştilor), pe Sons of Anarchy îi amân pentru vacanţă, că-mi cam pierd interesul dacă văd câte-un episod pe săptămână, iar ca noutate… da! Am o noutate. Noutatea mea se numeşte American Horror Story. I-am tâmpit mai pe toţi cunoscuţii mei cu serialul ăsta, dar nu-mi pare rău. Mă simt bine-dispusă când devin dependentă de ceva care chiar merită, iar serialul merită din plin.

Chit că se află abia la primul sezon, scenariştii din spatele American Horror Story ştiu să capteze atenţia şi să menţină un spectator în priză câte 45 de minute săptămânal. E şi normal, pentru că o parte din stuff-ul serialului au mai manevrat motoarele şi pe la Nip/Tuck (altă producţie cel puţin twisted) şi Glee (care mie mi se pare o cretinătate în cel mai înalt grad, dar măcar i-a obişnuit pe nenii ăia de la filmare cu metodele de manipulare a publicului – ceea ce me gusta).

Ca actori, o vedem pe Connie Britton… ăăă, aia din remake-ul după Nightmare on Elm Street, pe Taissa Farmiga (sor’sa lu’ Vera), care mie-mi aduce aminte de uşor-psycho puştoaica lu’ Cal Lightman din Lie to Me – sau cel puţin, privirea ei, pe Jessica Lange (Big Fish, Cape Fear, Cat on Hot Tin Roof), pe  Dylan McDermott (Dark Blue), care are o problemă în a-şi ţine pantalonii pe el, şi pe încă câţiva neni talentaţi şi foarte bine aleşi.

Povestea e cam aşa: domnu’ Ben Harmon (Dylan McDermott), psihiatru respectabil, calcă strâmb şi-şi înşeală nevasta, pe Vivien (Conne Britton), chiar dacă cucoana era însărcinată. Tanti îl prinde în toiul luptei, şoc care-i provoacă un avort spontan. Trecând peste situaţia cu pricina (şi nu prea), familia – din care mai face parte şi puştoaica Violet (Farmiga) – uşor iubitoare de lame, hotărăşte să se mute. Ghiciţi unde – într-o casă bântuită, logic, că doar serialul se numeşte American Horror Story, şi trebuia să înceapă cât mai banal cu putinţă. Nu, numai banal nu e, în ciuda faptului c-am mai văzut începutul ăsta de n’şpe mii de ori prin filme/seriale. Începe un balamuc total, în care nu-ţi mai dai seama cine e mort şi cine trăieşte, cine e bătrân şi cine e tânăr, cine-i nebun şi cine nu-i (ceea nu-i prea grav, întrucât pe-acolo, mai toată lumea e dusă rău de tot). Casa se vinde „la pachet” cu cleptomana blondă Constance şi fi-sa suferindă de sindromul Down (mă întreb dacă actriţa care-o joacă suferea de chetia asta, că prea e autentic jocul ei), cu Tate, un kinder blond care-o să pună ochii pe Violet (şi nu numai ochii, şi nu numai pe Violet), cu menajera Moira (foarte cuminte tipa…) şi cu alţi câţiva strigoiaşi simpatici.

Din punct de vedere cinematografic, serialul se apropie de profesionalismul cu care-i filmat în genere, un film în toată regula. Sar pe tine o grămadă de referinţe la filme culte – la un moment dat te aştepţi ca Ben să spargă uşa de la baie cu-n topor şi să strige „here’s Johnny!”, ca-n Shining, sau te uiţi chiorâş la gravida Vivien, aşteptându-te să revezi Rosemary’s Baby. A, şi atenţie la Tate – cine o să se uite, o să fie cu ochii pe el non-stop, fie că vrea, fie că nu –  care-şi face intrarea în şcoală având ca soundtrack cântecelul fluierat din Kill Bill.

Cât despre intro, face toţi banii. Nu e chiar atât de sick cum e ăla din Dexter, dar îţi ia ochii cu bucăţile de mâini/picioare/copii din nişte borcane cu formol prăfuite şi o muzică minimalistă, care-şi face efectul mai tare decât dacă pe fundal s-ar auzi Iron Maiden (nu că mi-ar displăcea…)

Ce-mi mai place la serial, e că încet-încet îşi croieşte o mitologie proprie (chiar dacă împrumută multe elemente din ograda altor producţii, ştie să le întoarcă cumva, încât să le dea un aer personal şi proaspăt) aşa cum făcea acum vreo 5 ani nenea Kripke cu Supernatural.

Ce nu-mi place: n-are decât 13 (sper eu) episoade pe sezon…

Şi-aveţi aici trailerul – pentru că meritaţi.


Anunțuri

Film 2011: Nepământene

2. Another Earth – regizor cu aer indie, nominalizare la Sundance, cu William Mapother (care-a mai dat prin Lost, Criminal Minds, The Grudge, etc) şi Brit Marling (pe care-aş lua-o de undeva, dar nu ştiu de unde). Un film aproape european, Another Earth este Winter’s Bone-ul de anul ăsta. Tăcut, lent, molcom, dar pocnind de tensiune în fiecare cadru, filmul spune povestea unei anume Rhoda, fascinată de spaţiul cosmic, studentă la o facultate de profil, care ia viaţa unei mame şi a copilului ei într-un accident de maşină, într-o seară când se întorcea beată de la o petrecere. În aceeaşi seară se anunţă la radio descoperirea unei planete care pare o oglindă a pământului. Conformaţia continentală, oceanele, atmosfera, până şi oraşele par să aibă aceeaşi organizare ca şi pe Planeta Albastră. Minunăţia (care fusese până atunci ascunsă de Soare – mai are cineva un sentiment de deja-vu?) e observabilă pe cer ca o pată albastră. E pretext. Toată şarada asta cu planeta e un pretext în spatele căruia se ascunde o poveste despre vinovăţie, remuşcare, iertare şi căutarea sinelui. O bijuterie de film.

1. Melancholia. Oh, Bob, maica Bobului! (asta e parafraza de la „Doamne, maica Domnului!”). Tu ce-ai face dacă ai şti că peste câteva zile poate să te lovească o planetă de două ori mai mare decât Pământul? Melancholia, de la… cea de-a doua iubire eternă a mea în materie de filme (prima e Tarantino), Lars von Trier, e un film care te face să te uiţi la cer cam ciudat multe luni după ce ai vizionat pelicula. Ştiu că l-am văzut într-o noapte cu lună, şi efectul lui a fost mult multiplicat. Filmul e structurat pe două părţi, una în care ni se prezintă o nuntă – simbol al unui început – dar o nuntă bolnavă, care-ţi dă permanent impresia că ceva rău se va întâmpla. Nu degeaba are Kirsten Dunst o figură de parcă a fost la ciclu 10 ani fără pauză. Justine (Kirsten) este de fapt prototipul omului împăcat cu soarta, care nu are nimic de pierdut (ipostază în care o vom vedea mai clar în cea de-a doua parte a filmului). I-a fost mereu greu să intre în normalitate şi nu simte revoltă când află că lumea se apropie de sfârşit. Soră-sa, Claire, jucată magnific de Charlotte Gainsbourg (n-a pus nici juma’ de gram pe ea de la Antichrist încoace, dar o prinde al naibii de bine rolul), este întruchiparea opusului lui Justine. Are o familie frumoasă, o viaţă la construcţia căreia a muncit mult şi în care se simte bine, de aceea disperarea ei e total îndreptăţită.

Pe lângă poveste, von Trier aduce în imagini o poezie de care te ataşezi greu, pentru că filmul merge lent, dar de care nu prea mai poţi să scapi, odată ce ai prins gustul. E un drog, o muzică ciudată care crează dependenţă. Pe undeva, într-o cronică de pe Cinemagia, i s-a spus filmului poezie vizuală, şi sunt total de acord cu afirmaţia asta. Pe parcus uităm şi că privim de fapt un pseudo-SF, şi că pseudo-SF-ul eşuează bine de tot (atenţie la fenomenele naturale de dinainte de… punctul culminant), şi că Kirsten Dunst stă goală pe albia unui râu şi contemplă planeta într-o fascinaţie a răului cu mult ieşită din normal, şi că, şi că, şi că, şi că… dar nu asta contează. Contează că după ce creditele de sfârşit se încheie te ridici de pe scaun, te uiţi chiorâş în sus şi te întrebi Frate, dacă mâine mă păleşte-n cap o Melancholie d-asta, eu chiar am trăit degeaba?!…

P.S. Ceva-mi spune că von Trier ar putea să facă un film şi despre asamblarea pixurilor ecologice, şi tot ar ieşi o capodoperă din mâinile lui.

Menţiuni:

          

1.      Rise of the Planet of the Apes And I say… YES! Doamnelor şi domnilor, aşa se resuscitează o franciză! Bucata din serie (şi nu prea, pentru că e cam pe lângă subiectul celorlalte părţi, deci dacă n-aţi văzut filmele anterioare, îl puteţi vedea fără probleme – e un fel de început) e o gură de aer proaspăt în materie de filme pe anul ăsta. Şi nu mă refer la efecte speciale şi tehnică regizorală, ci la realismul cu care îşi semnează Rupert Wyatt producţia. Şi thanks Bob, nenii din spatele cortinei n-au mai adus actori machiaţi pân’ la refuz care să joace primatele, ci s-a folosit tehnica din Lord of the Rings, care-a stat la baza lui Gollum, ceea ce-i un mare plus. Pe scurt, un om de ştiinţă magistral interpretat de James Franco, testează un leac pentru Alzheimer pe o… „cimpanzică gravidă” (e brevetată expresia), dar medicamentul are un efect cu totul neaşteptat – „cimpanzica moare”, dar kinderu’ ei (numit – ce coincidenţă! – Caesar, se naşte cu un IQ de te lasă interzis. Şi de-aici până la revoluţia maimuţo-democratică nu e decât un pas. A, şi-l mai vedem pe Draco Malfoy… ăsta… Tom Felton cum se prăjeşte. Me likes it!

2.       X-Men: First Class, pentru că-s total moartă după seria asta, pentru că porecla mi-a fost dată după un personaj din oamenii X (tipa cu şuviţă albă), pentru că e dinamic, revigorant, şi pentru că nu plictiseşte nicio secundă.

Film 2011: Pământene

Dacă anul trecut a fost cel puţin neconvingător la capitolul „filme”, anul ăsta nu mă feresc să spun că mi s-a părut cam… dezastru. Când apele de după Oscaruri s-au liniştit, am aşteptat premiere ale unor filme despre care credeam că mă vor lăsa interzisă (o să scriu cât de curând şi povestea expresiei cu pricina), dar nici partea a 4-a din Pirates of the Caribbean (Penelope, ce-ai făcut din ea?!), nici The Tree Of Life (scuze, Brad… oi fi eu mai insensibilă), nici Source Code (pe care-l aşteptam de ceva vreme), nu m-au convins. De teamă să nu mă transform într-o babă de-aia care uită pe unde-şi pune ochelarii, mi-am făcut un Notepad cu titlul „Văzute”, în care-am scris titlurile filmelor pe care le-am bifat în 2011, dar dacă mă uit prin ea, constat că mai ştiu câte-o scenă-două (cel mult un nume de personaj sau un actor) din fiecare.

Pot să număr pe degete – şi nu glumesc – filmele care mi-au atras atenţia până acum şi despre care cred că merită să reprezinte etapa „2011” din evoluţia cinematografiei. Ia uitaţi aicea: (am zis să scriu şi eu un articol decent, şi mi-a ieşit unul kilometric, drept pentru care-am să-l împart în două: Pământene – o să vedeţi de ce – şi Nepământene + menţiuni)

5.Sucker Punch – ştiu, v-am şocat pe toţi, dar eu încă depistez în el un îndemn. Îndemn pe care nu toată lumea l-a reperat, pentru că regizorul a avut inspirata alegere de a-l masca sub figura unei Xene blonde şi plângăcioase. Filmul ăsta a fost un fel de psihologic ascuns sub un thriller/acţiune, cu o coloană sonoră genială (chiar dacă s-a bazat pe cover-uri). De fapt, ce strigă pelicula asta? Strigă: Cretinilor, puteţi bă, cretinilor, să vă depăşiţi limitele, să vă învingeţi temerile, să ieşiţi din voi înşine, da’ vă e prea lene să o faceţi!. Dar cum, de obicei, sacrul se arată deghizat în profan, şi chestia asta a trebuit camuflată ca să aibă priză la public. Nicio grijă, în 20 de ani o să se redescopere filmul ăsta, cam aşa cum s-a întâmplat şi cu Pulp Fiction.

4. The Beaver.  Mel Gibson şi Jodie Foster. Am mai scris eu despre chestia asta. Pe scurt, dramedie cu şi despre disperare şi încercarea omului de a reveni pe un DN după ce o luase pe uliţe lăturalnice. Şi Mel Gibson cu mâna înfiptă în fundul unei păpuşi de plus cam trei sferturi de film. Are mesaj, pe cuvânt că are mesaj!

         

3. The Ledge. În regia lui Matthew Chapman (nu, nu-l căutaţi în memorie, că nu-l ştiţi. Omul a mai regizat câteva pelicule minore şi un serial tv mai minor decât un minor), cu Charlie Hunnam (Jax – Sons of Anarchy) şi Liv Tyler (da, acea Liv Tyler) în rolurile principale, m-a surprins mai mult decât plăcut. Jax ăsta… Hunnam stă pe acoperişul unei clădiri şi vrea să se arunce. N-o face pentru că e el emo şi i s-a sculat lui că vrea să facă bungee-jumping fără „instalaţia de bungee-jumping”, ci pentru că corazonul lui l-a băgat într-o problemă mai mare decât am putea prevedea la începutul filmului. Dinăuntru, un negru – negociator de profesie – îl roagă frumos să coboare, că e şi el om matur şi mai are şi altele de făcut acasă. La geamul clădirii vecine se vede motivul care i-a adus pe cei doi în situaţia asta. Cu totul, The Ledge dă titlul unui film care m-a convins, într-o perioadă în care mai aveam puţin şi-mi trăgeam palme, că nimeni nu-i curat, chiar dacă mulţi o arată, şi că preţul pe care-l plăteşti când te ataşezi de cineva nu-i deloc unul minor. Da, bre, e cathartic!

Nepământenele vin în următorul articol. Pace!

Ne mai trebuie o explozie.

De ce ne mai mirăm, de ce ne mai întrebăm? Ne pare rău numai după ce se termină. Nu suntem în stare să spunem nimic cât respirăm. În mod ciudat, nimeni nu ne reţine. Doar noi înşine. Parcă n-am vrea să recunoaştem cine sunem. În bucătărie, se foloseşte cuţitul. Te doare când te tai şi te exprimi ca atare. Îţi rupi o mână – plângi. Ai întârziat la un interviu din cauza unui şofer de taxi prea bătut în cap – urli de nervi.  Un coleg îţi spune o glumă – râzi. Eşti fericit – nu faci nimic. Aştepţi să treacă şi pe urmă, plângi şi baţi cu pumnii-n pereţi, căutând vinovaţi. N-o să găseşti.

Se duce un război cu motiv sub acoperire. Ţin minte videoclipul piesei One de la Metallica. E filmat Hetfield la greu. Dramatic, aşa, ca şi cum cei care s-au ocupat de imagine au făcut economie de culori. Scenele cu el sunt amestecate cu secvenţe dintr-un film pe care l-am văzut datorită videoclipului. Johnny Got His Gun. 1971. Un tip… i se năzăreşte lui că vrea să-şi apere patria. E singurul de vârsta respectivă care-a rămas acasă pentru că avea o familie de care trebuia să aibă grijă. Îl chinuie gândul, se simte aproape jignit, şi se înrolează de bună voie în armată. Ce face mândria din om… Se întoarce de-acolo fără mâini, fără picioare, fără maxilar, fără ochi, fără auz. Practic, singurul simţ care-i mai rămâne e cel tactil. Demnitate. Nu poate fi vorba de-aşa ceva decât la nivelul psihicului. E un monstru, doctorii îl ţin cu o mască pe faţă. Îşi imploră moartea, dar singura persoană care vrea să i-o dea e o asistentă care e sancţionată ulterior pentru asta. Singura modalitate prin care se poate exprima e codul morse: Help me. Cică.

Şi noi avem atâtea. Putem să spunem atâtea, să facem atâtea! De ce ne e frică să arâtăm lumii cine suntem cât încă mai putem face asta?  Cădem în ridicol. Da. Asta e, ne e teamă de ridicol, ne e teamă că ceilalţi vor spune: ia uite-l pe-ăla, ce fraier e. Aşteptăm ultimul moment. Aşa ne trebuie.

Ne place aşteptarea, ne place să ne chinuim cu ea. Suntem masochişti din punctul ăsta de vedere. Filmul nu e cine ştie ce, dar cazul în sine e cutremurător. Joe.

Eu – Joe? Tu – Joe? Ne mai trebuie o explozie. Bate-n lemn!

Random 10

            87. La mulți ani, Drapelule! Mă mir cum nu te-ai ascuns în pământ de rușine. Băse vorbește despre tine, sper că auzi. Cred că ești singurul din țara asta care-ar avea tupeu să-l pălească peste față. Dacă ar fi după tine.. dacă ar fi după noi…
           21. Dintre critica biografică, psiho-analitică sau structuralistă, cel mai mult o urăsc pe aia ai cărei reprezentanți sunt convinși că știu totul despre orice, chiar dacă „orice-ul” cu pricina cuprinde pe lângă produs, și un autor. Ce dacă? – E lapte-n frigider/ Iar banii, ciorapii și șapca ta sunt pe calorifer. Sari, și nu știi de ce, dar bine că știu alții. Ai, domnule Jones, de ce nu mai crezi în povești, de ce nu mai asculți radio-ul?
            34. Vă vine să credeți că – […] politicienii au stâncit.. stânc.. stâlni… stâlcit limba română: ? Îmi place când oamenii fac pe deștepții și-o dau în bară.
             7. Domnule 7, te rog frumos, lasă-mă în pace. Dacă mai trag un sigur bilet cu numărul 7 la vreun examen, fac urât. Și eu când vreau să fluier, fluier, deci fii foarte atent.
           11. Suita TVR redifuzează emisiunile gen Remix și Timpul Chitarelor. Orarul a apărut pe Metalhead, împreună cu detalii despre fiecare ediție în parte. Chiar mi-era dor de așa ceva.
          17. Am terminat în sfârșit cu examenele. De aflat notele, nu se pune problema, madamele de la secretariat au primit un soft nou și până se învață să lucreze cu el, mai durează, că doar nu sunt secretare, nu.. secretare! Nu nou suntem grija lor, asta e evident. O să-mi lipsească nopțile de miercuri, când îmi dădeam seama că joi și vineri urma să am curs, respectiv seminar, cu profa` pe care-o „iubeam” cel mai tare. De fapt, o adoram. Atât de tare, încât o visam pe ghilotină. A avut grijă să nu-mi schimbe impresia despre ea.
            23. Vreau să văd cât poți. E doar un test, eu nu mă implic deloc. Doar, sunt curioasă. Curiozitatea, dacă mai ții minte, a omorât pisica, nu vulpea! Un clasic în viață susținea că poți să ai și succesuri, poți să ai și eșecuri. Vreau să văd cum reacționezi la eșec. Cealaltă variantă iese din discuție. Știi, nu te-am înțeles. Dacă ai ținut după tine o gogoașă pufoasă și amețită de vârsta prea mică, de ce trebuia și eu să o alint? Nu prea înțelege ea limbajul meu…
            67. Multă baftă la bac!

Leapșa – Top 10 filme!

Top 10 filme. E un fel de crimă să-mi ceri mie să fac un top din numai zece filme, dar o s-o încerc și pe-asta, pentru că n-am mai pus pâna pe-o leapșă cam de multicel. În ultima vreme scriu de-mi rup degetele pentru orice altceva în afară de blog (și facultate, dar asta-i altă poveste). Deci, să-i dăm drumul:
1.        
1. Preferatul meu din toate timpurile it`s called Arizona Dream (1993). Și nu, nu-i „preferat” neapărat pentru că joacă Johnny Depp, ci pentru că povestea, muzica, morala, psihologia aproape agresivă, Kusturica, Bregovic, Depp, toate la un loc fac cea mai frumoasă producție pe care am văzut-o de când…„m-o făcut mama cinefilă”. Un film despre vise. Un film despre atât de multe vise, încât la un moment dat te pierzi printre ele, printre mandoline, printre pești, printre visele lui Axl și ale unchiului său, printre visele Elainei și printre aeroplanului improvizat, printre visele visele lui Grace, care nu, nu va muri, ci se va reîncarna în broască țestoasă. E un pic greuț, e-adevărat. Comedie nu-i, deși mulți neavizați au râs la el – dacă aș forța nota, aș spune că e o comedie amară. E un film cult care îți dă fiori te bântuie mult timp după ce l-ai văzut (și aici mă refer la ani). Și în final, peștele știe totul… oricare o fi ăla!

2.  2.      Feblețea mea, Tarantino. Mult timp m-am gândit să ridic capodopera copilului rebel pe locul întâi. Vorbesc acum de Pulp Fiction (1994), da, ăla cu Uma și John Travolt, cu peruca brunetă pe care-o poartă tipa și dansul de la barul cu specific rock`n roll, cu „I love you, pumpkin! – I love you, honey-bunny”, cu „Zed`s dead”, și cu o mulțime de alte replici intrate în istorie, pentru că Q.T. numai de-asta știe să scrie. Și da, cu Misirlou ca soundtrack! Spectacol despre spectacolul vieții, amalgam de povești servite cu lingurița, dar nu pe rând, ci intercalate, ca să nu adormi ca un honey-bunny exact când e acțiunea mai interesantă. Și sângele. V-am mai zis de sânge?:D Long live, Tarantino!
3.      3.  Dom Durakon (2002). Film rusesc, care te face să te întrebi, stând și admirând cea mai sentimentală gașcă de nebuni, dacă nu cumva și tu ești un nebun? Război? Dragoste? Sănătate? Viață? Moarte? Nu e totul, în final, o nebunie?
4.       4. Aici nu mă hotărăsc, așa că fac un fel de 2 în 1, cu Pirații din Caraibe și Stăpânul Inelelor. Entertainment, spectacol cinematografic și filosofie mascată. Geniale amândouă seriile!
5.      5. Un alt film cu nebuni, venit din partea unui regizor român care scoate numai filme geniale. Nu cred c-am văzut ceva ce nu mi-a plăcut de la Radu Mihăileanu. Voi așeza pe 5 numitul Train De Vie, plasat în timpul holocaustului, care prezintă încercarea unor evrei dintr-un sat românesc de a scăpa de acoliții lui nea` Hitler. Salvarea vine din partea nebunului satului, care are ideea de a fura un tren și niște uniforme militare naziste și de a-și camufla consătenii în ofițeri naziști și evrei prinși, pe drumul către … Sion. O comedie foarte deșteaptă despre viață, un haz de necaz pe muzica lui Bregovic, genială și de data asta!
6.       6. Filmul preferat al tatei – Shindler`s list. Tata avea o perioadă când se uita numai la filme cu  naziști și despre holocaust. Dintre toate, ăsta e de departe cel mai bun. Mai e și filmat alb-negru, de parcă tragismul n-ar fi fost de-ajuns. Din cauza unor idioți n-am putut să-l văd în aer liber în cadrul unui festival de film – a fost înlocuit cu Margo, film românesc. Cum frate să-mi iei de sub nas o capodoperă și să-mi pui în loc un film despre… o curvă?!
7.       7. The Departed. Aici l-am descoperit cu adevărat pe Matt Damon. Și nu numai. Ca și Arizona Dream, și The Departed te face să-i dai 7 din 7 stele numai dacă te uiți la regie – Scorsese! și distribuție: Leonardo DiCaprio, Matt Damon, Jack Nicholson. Infiltrare și nu prea, trădare și nu prea, ceva ce se vrea loialitate, cinste, amestecată cu loialitate și cinste adevărată. Film de acțiune, film cult, polițist, care nu te lasă să te relaxezi nicio secundă. Chef d`oeuvre!
8.       8. Taxi Driver, 76 și De Niro, filmul care ne-a lăsat cu „are you talkin` to me?!” în vocabular. Da, mă, mi-aș fi dorit să am pistol și să repet replica asta unui inamic imaginar, dar posibil real. Un film despre curaj și umanitate. Ce mă enervează că nu l-am pus mai sus!
9.      9.  Leon. Vă mai aduceți aminte cum arăta Natalie Portman în Leon? Puștoaica de maxim 11 ani, în pantaloni scurți, tunsă bob, cu pandantivul ăla strâns legat de gât, ținându-se după ucigașul profesionist, doar-doar de-o învăța-o să răzbune moartea părinților săi? E incredibil cum a evoluat tipa. Rățușca și lebăda. Ce mai trece timpul!
10.   10. Hai să (mai) vedem un Tarantinooo spuneau Phoenix într-un cântec. (Mila 2 de lângă 3, cu Baniciu la voce – n-am auzit-o niciodată în concert). Da, hai să mai vedem un Tarantino și să vă prezint locul 10 – Kill Bill. Alt film cult, altă actriță genială, altă coloană sonoră care-ți dă fiori. Bang-bang.. my babe shot me down (Nancy Sinatra). Uma Thurman e acum mireasa, adică Beatrix Kiddo, după cum aflăm mult după debutul filmului, care-a fost ruptă-n bătaie chiar în ziua nunții sale, de fiorosul Bill, cu care are un copill… încă în burtă. (mamă, ce rimează!). Fata se trezește în spital, după mult-mult timp de la incident, fără burtă, dar cu o dorință de răzbunare extremă și cu dragoste de mamă care o face să supraviețuiască celor mai îngrozitoare chinuri pentru copilul ei. Da, și alte tone de sânge, dar fără ele, filmul n-ar mai fi ce este – încă o producție genială din partea lui Q.T.
And.. e gata! Dau leapșa cui vrea s-o ia (și-mi aduc aminte că am o groază de filme de recuperat, când oi găsi un gram de timp liber) – Pace!

Random 8

74. Nu garantez că-i numărul 8. Cred că am pierdut șirul posturilor de gen
12. Clujul este al naibii de mare și curat – ce dacă-i plin de unguri?! – că doar îi controlează Boculeț. Totuși, unde țin oamenii ăia câinii?
29. Am văzut zăpadă. În mai. Am și atins zăpada, i-am făcut și poze. Minunea s-a întâmplat pe drumul de întoarcere, prin Brașov-Întorsura Buzăului-Buzău-Siriu, cam până pe la Nehoiu. O imagine absolut superbă, cu toate anotimpurile amestecate de cel mai sadic mixer, cu un frig de făcea termometrul grevă, și cu mine în tricou cu mânecă scurtă, că la mine acasă sunt vreo 20 de grade – ce face obișnuința din om!
99. Un ”urmaș al lui Preda Buzescu” a primit în instanță cam toată partea de munte a Buzăului, inclusiv ”locuința mea de vară”. S-a făcut recurs. Dacă omul ăsta câștigă și acum, promit că-mi verific și eu arborele genealogic – dacă sunt vreo urmașă de-a lui Hitler, vizez Austria! (omul de-acolo era).
52. Marți se dă startul concursului Eurovision 2011 la Dusseldorf, Germania. Interesant mi se pare faptul că Merkel poate să țină o manifestare de asemenea anvergură în orice orășel, în timp ce noi, dacă – prin absurd – am câștiga, ar trebui să închiriem oraș ca să organizăm și noi ceva mai acătării (și organizatori!). Deja am văzut destul pupincurism săptămâna asta, aștept să mă uimească și ediția ESC 2011.
34. Jeffrey Franks avea pantofii găuriți în talpă – acuma e momentul când voi ziceți ”woooooooooow!”
92. Înainte îmi plăcea Socaciu. Înainte să scoată numai idei tâmpite pe gură. Vorba lu` taică-meu, „era unul din oamenii pe care-l ascultai și nu ziceai nici că-ți place, nici că nu-ți place”. Era ok. Acum mi-a răscolit principiile de cinefilă. Dublarea filmelor în română mi se pare o mare și gogonată tâmpenie – indiferent dacă e doar traducere, sau traducere și interpretare.
Bineînțeles, în cazul celei de-a doua variante aș fi în stare să-l dau pe nea Socaciu în judecată dacă aș auzi
        „ Zed o dat colțu, fa!” în loc de „Zed’s dead, baby”,
        „Forța, tataie!” în loc de „May the Force be with you!”
         „Frankly, draga tatii, mă doare-n fund de tine!” în loc de „Frankly, my dear, I don’t give a damn!”
         (traducerea de la „I have nipples, Greg, would you milk me?” nu vreau să mi-o imaginez…)

Murder By Death

          Murder by Death e un film din 1976, despre un nene – putred de bogat, care invită cinci dintre cei mai răsăriți detectivi ai vremii la reședința sa, ca să rezolve un caz de crimă. Un pic de comedie, thriller, dramă e prea mult spus, suspans la greu, o mulțime de indicii date cu pipeta compun – toate la un loc – un debut drăgălaș al lui Robert Moore (tipul avea să mai producă niște încercări tot tragi-comice îmbibate în suspans și detectvistică), dar nu despre asta voiam să scriu azi.

Murder by Death e o trupă americană care împrumută numele filmului din `76 și o caracteristică fundamentală a acestuia – amestecul. Tipii – patru la număr – cântă un rock amestecat cu country, goth, indie, folk, un instrumental fabulos și un aer de muzică narativă, care merge extrem de bine ca soundtrack.
Trupa activează din 2000, dar bineînțeles, la mine ajunge după 10 ani – hai, 11 – de la înființare (tot e bine). I-am auzit prima oară vârâți în soundtrack-ul de la Inglourious Basterds (ce dor îmi e de Tarantino, frate..), cu o piesă care sună demențial de … altfel – Coming Home.
Primele albume urmează un fel de fir narativ, în care personajele sunt niște exemplare dintre cele mai diverse – zombies, lupi, stafii, morți, Satan însuși care trage o cafteală zdravănă (parodică, desigur) cu un sătuc din Mexic, un fel de poveste, basm pentru copii rostit de voce, cu substrat serios, frumos captat de instrumental. Trimiteri la bucăți epice găsim încă din numele albumelor, primul dintre ele, lansat prin 2002 arătând cu degetul spre unul dintre cele mai celebre filme culte ale epocii – Like TheExorcist, But More Breakdancing (pe site e postată și ”povestea pieselor” – câteva rânduri despre cum au fost scrise și/sau interpretate) se integrează perfect, la fel ca și EP-ul I’m Afraid of Who’s Afraid of Virginia Woolf.   
Interesant mi se pare, pe lângă poveste și atmosfera de film noir clasic, experimentele vocale ale solistului (la origine, chitarist) – Adam Turla, a cărui manieră de a interpreta se schimbă pe parcursul a celor cinci albume ale trupei, și tipa care cântă la violoncel –Sarah Balliet.
Oamenii ăștia mi se par niște nebuni aleși pe nealese – cât mai pestriți cu putință – ca să povestească, ca la o șezătoare, foarte cald, foarte prietenesc și natural, povești cu stafii și draci. Că doar nu degeaba și-au ales oamenii numele după un film mystery. (nu, nu apare Scooby Doo pe nicăieri).
Ăsta  e Myspace-ul trupei, pe care se pot asculta câteva piese (recomand, totuși, audiția integrală a – cel puțin – ultimelor albume), și aci e Coming Home care mi-a atras atenția anul trecut, după capodopera lui Tarantino:

Când Maşa era moaşă

Suntem peşti în pescărie, aşteptând să fim serviţi, degresaţi şi pe urmă, dezosaţi, fix în ordinea asta, şi nu aşteptăm decât semnul comandantului ca s-o luăm la fugă de pe masa cu gheaţă. Minţim şi ne facem rezerve, facem rezerve şi minţim, pentru că cea mai mare teamă a noastră este singurătatea. Bancuri de peşte sărat şi ciopârţit, bancuri de cafele care râd de noi. Într-un film rusesc, un meteorolog trimis pe la poli primise ca discipol un puştan de vreo douăzeci de ani, Paşa. Parcă aşa în chema. Tipul trebuia să raporteze în fiecare zi la centru, prin staţie, modificările de temperatură. Făceau cu rândul: moşul pleca din când în când după peşte arctic, în timp ce kinderul dădea raportul. Când se întorcea, îl învăţa pe Paşa să pregătească peştii pentru transport. Îi trimitea acasă, la Maşa lui. Le scotea maţele afară şi-i înşira pe sârmă. E bun filmul, îi zice ”Cum mi-am petrecut sfârşitul verii”. Lent şi îngheţat pe deasupra, dar cald ca venele rusului pe dinăuntru.
Butoaiele cu peşti plecau mereu. Pe sârmă, ca noi. Cum stăm noi, goliţi, cu ochii priponiţi în cer, în linie dreaptă, ferindu-ne să spargem şirul, aşteptând să fie mâncaţi.
Ai grijă ce spui! Eu sunt mâţa care-ţi va înghiţi limba. Măcelarul crestează cu toporul buturuga pe care taie peştele. În bură, are icre. Ce folos? E mort. Dar e semn că şi-a făcut rezerve. Se folosesc unii de alţii.
Hai să tăiem şi să mâncăm coliva
Să nu mai doarmă-n burtă ca o hibă
Ciobită-n marginea ei moale de amibă.
Pe vremuri, când Maşa era moaşă
Amiba galben-verde cu cocoaşă
Stătea în uşă, numai. Şi torcea.
Maşa moşea copiii veseli cu duiumul
Câte 5-6-n oră îşi luau drumul
Maşa scotea un sandviş şi mânca.
Maşa scotea un sandviş şi mânca
Stătea în uşă, numai, şi torcea
Ciobită-n marginea ei moale de amibă.
Copii-copii zburau pe drum în sus
Din mamă mare când ieşeau pâş-pâş
Maşa se odihnea lângă făraş
Amiba-n spate luntre îi sărea
Zglobie, zdravănă, zaruri zorea
În gresia tăioasă de halva.
Stătea un sandviş moale şi torcea
În uşă numai, marginea ciobită-n
Maşa scotea amiba şi mânca.
De-asta fac peştii icre, ca să aibă rezerve. Eu nu.

Random 5

9. Mi-e dor de Dio. Vreau la el la concert dincolo. Or fi scumpe biletele? Poate Bob nu-i aşa un dictator cum e Băse.
3. Maică-mea şi-a făcut un hobby din a cumpăra şerveţele umede – de la toate firmele, pacheţele de toate culorile şi formele, cu toate ciudăţeniile de parfumuri. Când o să vină Armaghedonul şi în ţară o să fie o foarte-fioroasă criză de şerveţele umede, mama o să aibă, sigur, provizii. Asta ca să ştiţi la cine să apelaţi. Asta n-ar fi nimic. Mai îngrijorător e că.. a început să se uite la Codul lui Oreste.
6. Eu mă plimb prin oraş ore în şir în căutarea ojei perfecte. Nu sunt exact tipul de fată care-şi cumpără primul roşu/roz pe care-l întâlneşte în cale. Acum vreo săptămână mi-am luat un kaki foarte fain. Cu el pe unghii mă simt ca la armată – îmi mai lipseşte puşca-mitralieră. V-am zis că dacă o să am un copil, o să aibă musai permis de port-armă, nu? Nu ştiu de ce, e un moft al meu (poate mai am timp în viaţa asta să-l obţin chiar eu..) Mi-am luat şi briceag. E foarte uşor, cu mâner olive sculptat subţire. Practic. Şi lamă elegantă.
15. Încep să mă gândesc din ce în ce mai mult la sfârşitul iernii de anul trecut. La noi. Sau la sfârşitul verii? Mai bine m-aş gândi la începutul primăverii de anul acesta. O să mă trezesc într-o zi, înjurându-te singură la semafor. O să creadă lumea că-s nebună. Nu cred că-mi pasă. În prima zi de primăvară, o să mă plimb pe străzi o zi întreagă, aşa, ca să recuperez. Sub maşina din faţă de la M-uri, încă stă pisica aia care tremura iarna trecută, şi iarna asta. O fi masochistă, i-o fi plăcând să se chinuie. Nu intră într-o scară de bloc nici dacă-i tragi un şut. Asta ca să vedem că, dacă pisicile vor să fluiere, fluieră.

27. Când văd pe stradă câte-o familie de gogoşi, cum le zic eu (adică mama, tata, copilul/copila, cântărind în jur de 100 de kile fiecare, rotunzi de ar face gelos un cerc făcut cu compasul şi cu-n pas pentru care ar merita să plătească rovinietă), îmi vine să mă urc pe pereţi! Când vezi că nu mai încapi în oglindă, nici tu, nici bărbac-tu, pentru ce îndopi şi nenorocitul de copil în halul ăla? Crezi că dacă-i cât Godzilla e mai frumos?! Sunt rea, iar.
58. Am văzut „My Soul to Take” acum câteva seri. Nu vă uitaţi, mai bine deschideţi pe Realitatea şi urmăriţi prognoza meteo. Cel puţin, aşa n-aveţi cum să fiţi loviţi de prostia absolută. Într-un fel, mi-a adus aminte de un caz la care-a lucrat taică-meu acum ceva timp şi care m-a amuzat teribil atunci. Un individ furase te-miri-ce din casa unor tipi plecaţi în vacanţă. Prins de poliţie şi adus la secţie, omului în cauză i s-a cerut să vorbească (eventual, să mărturisească…nimeni n-avea chef de el şi-ar fi scăpat mai repede). E, gălăţean cum era el, deşteptul şi-a ţinut maxilarele încleştate la orice întrebare pusă de poliţişti, până când a fost întrebat: „Ce dracu ai, nene, în gură, de nu spui nimic?!”. Da… şi-atunci a lovit sec: „Grâuşor” (pentru cine nu ştie, e cea mai celebră otravă de şoareci din Bărăgan). Bate-l ca să scuipe, nu vrea! Fugi cu el în toiul nopţii prin spitale, bagă-l la analize, urlă, zbiară, ţine presa afară, repede pe oricine voia să-l vadă, căci tipul se sinucidea sub ochii poliţiei şi asta era un show la care mai toate microfoanele voiau să asiste. A doua zi dimineaţă se primeşte raportul – n-avea nici pe dracu.
Revenind la film, ca să vă faceţi o idee, iată nişte replici:
A: „Vrei să bem ceva?
B: Ai otravă de şobolani?”
Sau..
A: „Cine-i la telefon?
B: Spintecătooorul (cu o voce uşor răguşită, pentru atmosferă)
A: Aaa…ok. Mi-o dai te rog pe X? Am ceva important să-i spun.”
Nu ştiu cine l-a regizat şi nici c-aş vrea să aflu, pentru că s-ar putea să rămân cu sechele, dar dacă se-ntâmplă să aveţi otravă de şobolani pe-acasă, luaţi adresa regizorului de pe IMDB şi trimiteţi-i, să nu cumva să moară de poftă..
Hai să bem o cafea când o să vină soarele, noi. Pe urmă, o să stăm iar de vorbă, noi.