Category Archives: Desen

dintotdeauna.

Leapșa de la Theo – amintiri ”chinuitoare”

Se zice că ce-i mort trebuie să rămână mort, iar ce-i trecut, trebuie să rămână trecut, sau măcar să se prefacă, să joace cât mai bine rolul care i se cuvine, ca să-și adune de pe unde poate, fani. Ne-am bătut cu o groază de monștrii mereu, și i-am amuțit pe cei mai mulți dintre ei, i-am bătut cu lanțuri până n-au mai suflat, i-am înjunghiat cu țăruși de lemn și i-am băgat sub pat. De-acolo, se aude noaptea cum le ghiorăie mațele. N-au mai mâncat nimic demult, pentru că am reușit oarecum să trecem peste nerozia lor. Dar se-aude..și se-aude. Și câteodată se și simte un râs înfundat.
Theo a fost pe fază bine de tot cu leapșa asta. Amintirile..care-i chinuiau pe wannabe-ii de la 3(și-un sfert) Sud-Vest au făcut obiectul unui „moment de sinceritate” ca-ntre prieteni vechi și noi zilele trecute, la o cafea. Na, că m-a nimerit. N-am să zic de monștrii, pentru că dacă le dau prea mare importanță, o să se umfle-n pene prea tare.
De ce să-mi aduc eu aminte astfel încât să nu trezesc vreun monstru care-mi dormitează sub pat…?
1.De vremea când m-am îndrăgostit iremediabil de Mystery Car și de blondul hippiot Shaggy. Eram mică tare, și mult mai țăcănită decât sunt acuma, și pe la 8-9 seara, era un fel de tradiție să mă ghemuiesc în fotoliul vechi din colțul camerei, cu veioza aprinsă și șalul maică-mii în dungi duhnind a parfum, cu o cană mare de cafea cu lapte lângă mine (vedeți, de-aici a pornit buba..) și să deschid televizorul pe unul din puținele canale care prindeau atunci – mega-magicul Cartoon Network. Începea genericul de la Scooby, devenit mai apoi Șcubi (cu i accentuat). Se auzea fulgerul ăla sinistrul, ieșeau liliecii și se arăta în prim-plan castelul bântuit. Se aprindeau farurile camionetei și aventura începea. Aventura mea de copil. În joacă, eu mereu trebuia să fiu Daphne, chestie care mă enerva teribil – nimeni nu înțelegea că Velma se ținea cel mai mult după Shaggy!
2. Ca să rămânem în zona comico-sinistrului, corazonul mă lasă să răscolesc și seara de august când mătuși-mea ne-a scos la un foc și un porumb copt. Pe la 9, avea părul lung și neted. Pe la 10 uitase mai toată lumea de ea – bârfe, glume, lichide ajutătoare, porumbul celebru de care nu se atingea nimeni, pentru că-l făcuse unchi-meu scrum, eu și cel mai bun prieten din copilărie, Lau, dispăruți de pe peluză. Când ești copil și fugi de bezmetic prin toate cotloanele știute (și neștiute), nu-ți dai seama că te-ai pierdut decât când te ia maică-ta la palme, după regăsire. Nici prin cap nu-mi trăsnea că lumea mă caută. După vreo 2 ore în care lumea-și dăduse afară amigdalele strigându-mă, după seria de palme primită, după ce mătuși-mea a decis să mute „petrecerea nocturnă” pe strada unde mă găsise, a venit și fatidica oră 1. Abia ne vedeam, focul rămăsese în curte. Porumbul, nimeni nu mai știa pe unde-i. maică-mea se liniștise. Și… urlă, zbiară, trântește, se agită, dă din mâini ca o apucată – mătuși-mea – zbiară iar, flutură degetele cu repeziciunea unei elice de elicopter și-și scoate..un liliac din părul încâlcit.
3. Dormitul în mașină când niciun hotel n-are camere libere și te-ai săturat de mansarde vechi de „pensiuni” pline de mucegai. N-ai habar pe ce drum te afli, te trezești într-o beznă generală și te-ntrebi cât mai e până dimineață, pentru că nu îndrăznești să faci lumină și zgomot căutându-ți telefonul – mai dorm și alții prin jur. E semnul unei excursii ratate? Probabil. Mie mereu mi-a plăcut.

    4. Duminicile la teatru, fularele mamei, parfumurile mamei, tocurile ei care se auzeau pe scara blocului când venea de la școală, primul telefon – armă albă, briceagul de la tata pe care l-am pierdut vara asta, tabloul cu ielele, mare, pe care nu ne lăsa bunica să-l atingem, liceul, atestatul despre rockul franțuzesc și mutra dirigăi la aflarea subiectului, mutra mea la vederea celorlalți în ținută „oficială”, în opoziție cu mine, îmbrăcată „hippie-haos-power”, colegii, alura de „far din Alexandria” în poza de buletin, State și proiectele la română, de toate mi-aduc aminte cu drag, dar nu le ating prea tare, că s-ar putea să se trezească.

      Ce-i trecut, trecut trebuie să rămână, foarte bătut în cuie și foarte departe, nu cumva să se dezmeticească monștrii de sub pat..sau scheletele din dulap, cum spun englezii.
       

      Dor

      V-am mai spus cât de dor îmi era de creioanele mele?
      Suport: prima hârtie pe care-am găsit-o în mapă
      Instrument: bătrânul meu 2B, neutilizat de mai bine de două săptămâni
      Interval de timp: săptămâna asta, pe la facultate, vreun curs. Nu mai ţin minte exact…
      Nu daţi cu toporul, „poţi să ai şi eşecuri, poţi să ai şi succesuri!”

      Să se termine.

      –  Incantaţii – 
      Trebuie să se termine, pentru că i-a trecut începutul. Orice. Orice este sortit sfârşitului, indiferent dacă vorbim 
      despre gutui, 
      despre fotolii în catifele moi,
      sau despre noi. 
      Uneori nu vorbim, ne este greu. Când stau înăuntrul nostru, la căldură, cuvintele au sens, au înţeles. Când le ţinem în noi, ne jucăm cu ele cum ne jucam cu piesele de puzzle. Eram mici, încercam toate combinaţiile posibile. Înăuntrul nostru, cuvintele dau bine, sau cel puţin, aşa credem noi. Exprimă exact ceea ce vrem noi să exprime. Mai rău e când le lăsăm afară. Mamă, parcă am sufla din trompetă! Mergem cu tramvaiul sau luăm autobuzul, nu ştiu. Vorbim mereu. E mai bine decât să stăm în linişte. E posibil să îngheţăm în staţie. Eu am îngheţat la tastatură, tu, probabil, ai îngheţat acolo. Oriunde. Tu eşti oriunde. Nu contează unde eşti. Nu vorbesc cu tine, nu-ţi spun nimic. Probabil că ştii asta. N-am ce să-ţi spun, pentru că nu vreau să las cuvintele să îngheţe. 
      În tramvai sau în autobuz, 
      căliţi, 
      trecuţi prin foc, 
      prin arme, prin obuz, 
      prin seminţe de harbuz. 
      S-ar putea să nu găsească locuri şi să stea în picioare. Se întâmplă, câteodată, când şoferul frânează brusc, să cadă unele peste altele. Se pot răni. Sau nu ştiu. Pot să-şi rupă unghiile de la mâini sau de la picioare.
      Mă enerva grandomania ta. Acum e mai rău, ştii. Acum, nici măcar nu mă mai interesează. E un film, l-am văzut mai demult. E despre un tip care-i operat fără anestezie. Simte toate mişcările pe care le face medicul înăuntrul lui. Ah, să nu apară iar iscoada! Te rog, iscoadă, nu mă întreba ce am! O să-ţi răspund urât. Mâine. Mâine, am să-ţi arăt tot ce gândesc despre tine, vreau doar să am timp să mai desenez un peşte. Peştele ştie tot, înţelegi? Ca-n „Arizona Dream”. Ce chestie, aveau dreptate. Peştele cunoaşte vulpea. Tu, doar ai impresia că o ştii. Uneori cred că iscoada lucrează pentru tine. Am dreptate? Cât i-ai dat? i-ai spus că-ţi pasă de ea? E atât de proastă încât ar crede orice. 
      Dacă-i împrumuţi un pix, 
      prăjit în axa de la fix 
      de crucifix, 
      crede că eşti cel mai bun prieten al ei. De ce-mi deschide cartea? Să o lase închisă. Eu mi-am pus semnul de carte unde am vrut. Nici semn n-am avut. Am luat o foaie de hârtie de la imprimantă şi-am împăturit-o în jumate. Da, cred că lucrează pentru tine. Mi s-a întâmplat de multe ori, 
      am observat, 
      ce-am spus în jurul tău s-a-nfăşurat 
      în laţ tărcat, înfometat, 
      ţigan dansat pe soclu lat. 
      Eu pusesem semnul într-un loc, departe. Mai mult ca sigur, cartea a ajuns la ea.. şi l-a mutat, cretina. L-a mutat la tine. Cât i-ai dat? A?
      De fapt, nu mă interesează. Eu ştiu. Peştele ştie. Ştii? Parcă aş citi un ghid de conversaţie blocat la conjugarea lui „a şti”. Mă aştept să urmeze textuleţe idioate cu titluri de genul „Mergem la teatru”. „Cât e ceasul”. E ciudat, e un ghid de conversaţie. Mi-a răstălmăcit cuvintele atâta timp! Ce-a fost nul, a tradus prin plin. Exact cum îţi convine ţie. Nu ştiu unde eşti, 
      e bine, 
      măcar trei zile lungi de-ar ţine, 
      să cred pe jos că nu mai vine 
      să sune-a gol între lumine, 
      scăldat în tine. 
      Nu vreau să ştiu. Mai bine, ţin cuvintele în mine, la căldură. Sau mai bine, le scriu. Nu vreau să le las afară, mai ales pe timp de iarnă. Nu de alta, dar vor ajunge la iscoadă. Vor ajunge şi la tine. Şi nu, nu asta e intenţia mea. Mi-ai luat multe, măcar cuvintele lasă-mi-le! Peştele ştie. El va şti mereu.

      Răzbunări, rememorări

               Later Edit: O cheama RedJuice, (nume de care m-am indragostit pe loc), „nasa” fiind Docica. Multumiiiiim, Docica!:))

             Ieri aproape am uitat. Veneam acasă cu maxi. Fără să vreau, mă uitam pe fereastră după o clădire impunătoare, din cărămidă roşie, care mi-a suferit toate ifosele vreme de 4 ani. Mă uitam după Peda. Am coborât, până la urmă, dar abia mi-am stăpânit impulsul de a merge în faţa liceului, de a mă aşeza pe banca din faţă şi de a sta acolo ore întregi cu capul în mâini, moartă de frig, dar încântată de imaginea sa. L-am iubit mult şi încă îl mai iubesc.

              La Peda am început (nu neg, în ore), să desenez un personaj pe care voi îl cunoaşteţi. O individă slabă, mică, roşcată, însoţită peste tot de o pisică mov, cu blana zburlită. Am aşezat-o în cele mai ciudate situaţii, de multe ori imagni naive, cu rol de mască pentru…nici ea nu ştie ce.  N-are nume. E pur şi simplu un personaj clădit din contur de creion, carioca, acuarelă, tuş şi câteodată ulei. Aş vrea să-i găsesc, totuşi, un nume, pentru că nu-mi plac anonimii. E dificil. 
            Născută în Peda, crescută în Peda, individa mea începe să bântuie şi Literele. Să rememoreze şi să răzbune. E Halloween! (cel putin, pentru ea), so, ce alegeti? Trick’r treat? Buhuhu…