Category Archives: Cuvinte

dintotdeauna.

Lăsați profesioniștii!

Știi tu că tare mi-aș dori să văd ce scriu, așa clar. Am fost la control la oftalmolog și mi-a pus tanti atropină, să-mi dilate pupila. No problem. Nu mă deranjează să văd în ceață, mai nasol e când sunt nevoită să merg prin ceață. Știi că ceața încrețește părul, în general, umiditatea din aer. Am un păr dificil, oricâte produse de styling aș băga în el, tot cum vrea mușchiul lui stă. Nici asta nu-i problemă. Mă descurc și cu văzul, pentru că scriu articolul acesta în Word, și-mi subliniază cuvintele pe care le greșesc, dacă greșesc vreunele. Nu prea greșesc, pentru că-mi cunosc tastatura și nu-i nevoie să mă uit la taste. Cum ziceam, mă descurc.

Nu-mi place, nu-mi place, nu-mi place deloc să stau în ceață! De fapt, nu e ceață, știi, pentru că se vede ea cumva. Problema-i că se vede aiurea, iar singura persoană care poate să taie ceața, nu o face. Adică tu. Adică, de gura lumii. Adică de ceea ce nu mi-a păsat niciodată și de care nici n-o să-mi pese vreodată! Așa sunt eu. Sunt francă, sunt tăioasă. Nu vreau să mă ascund, pentru că n-am de ce. Îmi place viața mea, îmi place imaginea mea, și vreau s-o arăt așa cum este. Cum sunt. Cum ești. You know, pluralul e foarte alambicat în imaginea pe care și-a creat-o lumea despre plural. Și m-am cam săturat să fie așa. Oh, well. Ia stai puțin. Îmi merg mâinile mai repede când sunt pe cafea.

Peste câteva ore va fi mâine și mâine voi aștepta să vină mâine, doar ca să mă străduiesc, dar ca să te îneci tu în comoditate. Și nu vreau să mă chinui să respir. Nu vreau să mi se spună cum să mă comport, nu vreau să mă feresc de nimeni și de nimic, pentru că n-am de ce.

Cică m-am uitat la Taxi live în Garaj, la Europa FM și n-am văzut tot, pentru că mă consulta un doctor incompetent care lucrează la cabinetul lui particular după program și n-are chef de pacienții săi. Mi-a zis să mai vin peste câteva zile, ca să-mi citească dioptriile ca lumea, că acum nu s-a dilatat pupila… a se citi e seară și n-am chef de tine. Mă deranjezi. Lasă banii și pleacă. Vino sâmbătă și adu-mi alți bani.

Și-i păcat de Luna asta frumoasă să n-o vezi!

Și cică au mai fost și premiile Oscar și Artistul a luat premiul cel mare. Mă bucur. Îmi plăcea Clooney, dar The Descendants n-a avut față de Oscar. Mă bucur pentru Meryl Streep și pentru cea de-a treia statuetă pe care-o primește. Vorbesc de filme și mă gândesc la următorul film la care-o să mă uit, dar pe care n-o să-l văd. Frumos. Îmi este așa o lene. Îmi e lene și revoltă în același timp, și știu că ar trebui să aleg una, dar nu știu la care să mă hotărăsc. Ce dor mi-era de aberațiile mele. De deraieri. Mă simt tânără când scriu așa. Mă vopsesc brunetă. Nu-mi place, dar o s-o fac. But… you know what? O să rămân mereu roșcată pe dinăuntru. Am o senzație de parcă m-aș despărți de mine însămi. Cred  că-mi trebuie somn. Sau mi-ar trebui niște Veritaserum de-acela din Harry Potter, pe care-l administrau vrăjitorii unora ca să afle din gura lor numai adevărul. Așa, ți-aș spune tot ce am pe suflet.

Tip-timitam, cânta Laura. Mi-e dor de tine, Lau. Vezi, vine primăvara. Vreau să zâmbești. Zâmbiți cu toții! Lăsați triștii profesioniști să fie triști!

Anunțuri

Se întâmplă des să trag linii largi exact în momentele în care nu ar trebui, iar când momentele potrivite vin, mi se termină brusc cheful de desenat. Nu e un chef, totuși, nu vine de la mine. M-am gândit de multe ori dacă nu cumva e ceva provocat din afară, dacă nu cumva nu sunt eu cea vinovată pentru fenomenul ăsta. De-a lungul anilor, am muncit să-mi sap o fundație. Mult, zilnic, cu lopata și fără pic de ajutor. Mi-au spus să sap spre dreapta, dar eu am făcut inversul, și mi-a plăcut. Mi-au spus apoi să sap spre adânc, dar eu am săpat spre înalt, și mi-a plăcut. Și într-un final, le-a plăcut și lor. Mi-am făcut cuib acolo. Cald și confortabil. M-am simțit bine acolo.

Nu vreau să scriu ceea ce am început să scriu acum. Nu-mi place laptele fierbinte, de fapt, nu-mi place laptele de niciun fel. Când eram mică, făceam mofturi la mâncare. Lăsam pe farfurie ceea ce nu-mi plăcea, și mă săturam cu celelalte produse. Atunci se enerva mama, mă zdruncina bine de-mi lăsa semne, și-mi zicea cu reproș ”ce să-ți dau în schimb?”. Și eu îi ziceam ”nimic, mamă, nu-ți cer nimic în schimb”. Și se enerva și mai tare.

Din toată lumea asta, nu se poate ca tuturor să le placă laptele, la fel cum nu se poate să mănânce toată lumea tot ce i se pune pe masă. Nu-i așa că pot să port și tuș negru și să nu enervez pe nimeni? Zic și eu. N-am datorie la tine, știi. Nu mi-ai făcut niciodată vreun favor, datorită căruia să-ți rămân recunoscătoare toată viața, poate chiar să-ți ridic statuie, și m-am hotărât să te tratez la fel cum mă tratezi și tu: cu nimic. Mă simt prost când mă aflu cu doi pași în fața peretelui cu fereastră, pentru că știu că fereastra stă acolo din obligație. Aș vrea să înțeleagă odată că decât așa, mai bine se dărâmă cu totul, și pleacă. Mi-ar fi mult mai ușor.

Și… deși mă simt vinovată atunci când încep să desenez linii pentru că așa-mi dictează un mușchi din cutia toracică, n-am să mă mai simt. Eu sunt așa/ punct.

Am să mă înec

Am să mă înec odată și nu-mi vei putea face nimic. Am să mă înec fixând cu ochii un punct din înalt, același punct la care mă uit câteodată și pe care nimeni în afară de mine nu e în stare să-l vadă, deși cu toții se uită în sus. Ei îl caută cu disperare. Eu, spre deosebire de ei, nici măcar nu vreau să-l văd. El mi se arată, singur, chiar atunci când simte că-mi dai cu mâna părul din față. Și e mereu același, chiar dacă-și schimbă mereu fața. Are multe fețe, e ca spânul din poveste.

Mereu am văzut în spân un Mefisto, iar pe Mefisto, mereu l-am văzut ca un iluminator. Mi-a fost drag. M-a fascinat, nu m-a făcut să-l resping, la fel cum mă fascinează și punctul de sus pe care-l fixez câteodată. Serios, nu v-ați întrebat niciodată de ce naiba nu se preschimbă spânul în… altceva decât spân? Adică apare o dată, a doua oară, a treia oară, mereu își schimbă hainele, calul și alte asemenea, dar nu-i dă prin cap să-și lipească o mustață, măcar câteva fire, acolo, să-l dea pe spate pe kinder.

Am să mă înec cu brațele ridicate, încercând să-l ating cu degetul mare, pe urmă cu inelarul, pe urmă cu toată mâna. Știu de-acum ce-ai să faci când ai să mă vezi așa. Ai să te uiți mirat când la mine, când în sus, ai să mă întrebi ce am. Ai să întinzi și tu mâinile, ca mine. Ai să mă vezi printre dungi verzi și negre, dungile care mereu se cațără una pe alta și se taie și se întretaie de plăcere. Ai să urci mai sus cu privirea și-ai să mă vezi printre fire roșii. Ai să știi că e părul meu, și că țin capul plecat pe spate.

Ai să mă lași să mă scufund, pentru că știi că-mi place și pentru că altă soluție n-o să ai, decât să stai acolo și să mă privești. Și mie n-o să-mi fie frică, pentru prima dată de când mă știu, realizez că nu-mi e frică să mă înec. Și știi de ce? Pentru că mă voi îneca într-un ocean Verde.

Random de Revoluție

6. Leidi Caca chiar are o voce bestială. Am ascultat pe Iutub o melodie a tipei, nu mai știu cum se numește, dar versurile sunau cam așa: I`m on the edge of glory and I’m hanging on a moment of truth, tanana… cântată la pian, fără niciun fel de backing vocals și am rămas plăcut surprinsă. Nu sunt deloc o fană a ei, și nu alunec înspre shitty music, abandonând rock-ul. No fucking way… dar unele adevăruri trebuie recunoscute până și de cea mai încăpățânată vulpe.

8. Românii au o problemă: când gândesc, când nu gândesc. Ieri se adunaseră cete de protestatari în locuri diferite, și în loc să se unească pentru un scop comun, începuseră să se certe între ei: unii, că vor USL-ul, alții nu. Păi, nene… și eu vreau să învăț la facultate despre versurile lui Bob Dylan, dar ca să aduci în prim-plan o teză, nu trebuie mai întâi s-o demontezi pe anterioara? Ne trebuie mailul tipului ăluia din Lăpușneanu, care a strigat primul Capul lui Moțoc vrem! Scoală-l, doamne din pământ. Repede!

9. Mi-am făcut french și mă simt ca o găină jumulită de pene. No me gusta, dar sacrificiul e sacrificiu.

17. SOPA. Am auzit și eu de ea. Prostia nu putea să vină decât din partea americanilor (americanii-s de vină…, după cum zicea un clasic în viață), adică ăia cu hamburgheri în loc de creier, potrivit ilustrului site, 9gag.com. Aseară a murit Megaupload-ul, urmează probabil alte magazine din care se cumpără pe gratis diverse… lucruri diverse. Sunt într-o stare de pasivitate atât de adâncă, încât nu mă impacientez. N-am mai descărcat un film de vreo două luni, cărți nu pot să citesc online, că simt că-mi pică gâtul (și capul, cu tot cu ochi ­­+ ochelari), muzica, da, mă atinge, dar nu pot să-mi induc o stare de panică. Cred că e ceva în neregulă cu mine. The point is… vreau afară din starea de indiferență, ca să mă pot și eu revolta contra SOPA.

15. Mi-e cam dor de Lau. Lau e printre puținii oameni pe care-i consider prieteni (a nu se amesteca prietenul cu iubitul, mama, tata…și atât) Lau, dacă citești rândurile astea, să știi că a nins și la noi pentru… a doua oară, anul ăsta. Nu-i frumos de pici, dar măcar e un eveniment. Am să fac poze și am să-ți trimit. A, da… în România a început revoluția, și e cam la fel de impresionantă ca pancartele noastre cu Votați Cipru la Eurovision, din liceu.

19. Am început sesiunea și nu prea dau doi bani pe ea. Cred că așa se întâmplă când te-ai obișnuit demult că va veni un eveniment importat, și când vine nu mai e interesant.

78. Îmi iubesc vecinii. Azi-dimineață m-a trezit mama pe la 5, să ascult Californication de la vecini. Asta da surpriză. Oricine-ai fi, ai un A­+ de la mine, amigo!

31. Mi-am dat seama că am abandonat Metalhead-ul și oricare alt site de muzică, de când Stephen G. s-a dovidit a fi cel mai potrivit om care să scrie o recenzie la albumele nou-apărute. Senc iu, Stephen, și felicitări: te blesteamă la greu nenii de pe Metalhead.

5. 5, pentru că ăsta e numărul destinului tău. Ești în aproape toate articolele. Nu le citi, lasă-le așa. Nu încerca să te găsești. Cineva spunea odată că misterele trebuie să rămână mistere, altfel n-ar mai avea niciun haz (da, era Blaga, Lucy, fathăăă). De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, ești în tot ceea ce fac/spun/gândesc. Tu.

Îmi trebuie sfârșit.

       Ce faci?

       Joc Rummy online

       Și ce mai faci, fatăăăă?

–     Joc tot… Rummy online.

 …

Și să-mi spună cineva de ce când îmi cumpăr câte o sticlă de Cola/Pepsi, o bea maică-mea pe toată, iar când o întreb dacă vrea să-i cumpăr, spune întotdeauna  ”nu, că nu-mi face bine la inimă!”.

 …

Când m-am hotărât să fac incantații pe muzică de vioară, am dat covorul la o parte, spre ușă, pentru că era așezată înspre măslinul din curte. L-am rulat lângă toc, ca să pot să stau cu spatele lipit pe parchetul rece. Îmi place cum se simte răceala lui pe piele. Mi-am scos mâinile din buzunare și am ridicat brațele spre tavan. Înainte, puteam să-l văd pe Claus acolo. Agățat de tavan, plângând ca disperatul că vede numai roșu, trage pe nas numai roșu, înghite numai roșu. Până și în urechi îi intra roșul. Era așa de supărat pe sine, că nu vedea transparența pereților și tavanului, prin care putea să se uite la el toată lumea.

La un semn, eu puteam să-i invit pe toți să-și bată joc de el. De afară, se vedea altfel. Se râdea de plânsetul lui. Numai câțiva, mai sensibili, închideau ochii și vedeau prin râurile de sânge care străbăteau pleoapele încăperea lui Claus, în care albul și negrul se mâncau între ei până la sânge. Prinși în mijlorul unui tavan sau al unui perete. Claus n-a putut să-și dea seama. Vagonul de tren în care se găsea, se mișca de la dreapta la stânga, dinspre est spre nord, pe urmă spre vest și apoi spre sud, sau din doi în doi, până când sângele de la război se aduna în mijlocul unuia dintre pereți și se scurgea de acolo pe fiecare muchie și fiecare colț.

Nu mai știu ce s-a întâmplat cu Claus, pentru că am avut gândul în altă parte. Aș fi vrut să-i opresc inima și mintea, ca într-o Frumoasă adormită, dar n-avem în ce fus să-l înțep. Ba aș fi vrut și să-i trec prin creier o gaură de burghiu, ca să-i amorțească fiecare nerv din corp și să rămână în aceeași poziție pentru nu mai mult de o eternitate. Una singură, căci după două, eu aș fi revenit și i-aș fi băgat la loc porțiunea de creier pe care i-aș fi scos-o înainte, și așa s-ar fi dezmorțit cu totul, i-ar fi fost din nou cald și ar fi început din nou să simtă disperarea și paranoia. Pentru că el numai asta știe să simtă.

Aș fi vrut să fac toate chestiile astea, dar n-aș fi știut cum să opresc gravitația. L-ar fi picurat sângele rece în cap, pe șira spinării, pe piept, pe picioare, până când s-ar fi consumat tot, iar albul și negrul ar fi obosit să se mai bată.

Dar am stat pe spate pe parchetul rece, cu mâinile întinse, și-am așteptat să-mi curgă pe degete sângele scurs de pe picioarele lui. Și acum m-am gândit la un sfârșit. Da, adică m-am gândit că trebuie să scriu un sfârșit, nu m-am gândit și la cum anume să-l scriu, dar nu contează. Contează că mă întorc pe o parte și pun mâinile sub cap, mă ridic în capul oaselor de pe parchet și mă uit spre tavan. Claus rânjește la mine cu dinții goi.

Căpățâna de măgar

Atunci când au venit în oraș caravane cu cranii de măgar pe băț, toată lumea și-a luat câte una. Câte un cetățean mai generos, cumpăra mai multe și trimitea și rudelor din străinătate, acolo unde știa el sigură că niciodată nu va ajunge caravana. Nu costau decât 5 lei bucata, dar dacă vreun nefericit nu avea minune de craniu pe băț, era în pericol să fie alungat din oraș. Se aduna într-o secundă Sfatul și se puneau să judece câte-o noapte, câte două-trei, până ajungeau la o hotărâre: să-l ierte pe nefericit (din varii motive – că n-avea decât bani de plătit chiria, câ își lipise picioarele pe tavan și n-a putut să le dea jos ca să se încalțe).

De ce n-a stat nimeni să gândească logic, să judece la rece și să-și dea seama că nu le trebuie nicio căpățână de măgar pe băț? Le-o fi lene și să gândească. De fapt, așa le e tuturor, mereu.

Mi s-a făcut un pic frig și parcă începe și să plouă din tavan. Nici nu știu când s-a strâns atâta apă pe acoperiș, de s-a infiltrat în plafon și acum cade din parchet în sus, trec picăturile pe lângă mine ca săgețile, și nu-mi ajung în genunchi ca să nu mai pot juca șotronul. Am desenat cadrul cu cuțitul, l-am tăiat în bucata de asfalt.

Și mi se cere să râd, dar eu nu pot să mă gândesc decât la o căpățână de măgar înfiptă într-un par priponit de gardul viu din fața casei. Mii de mâini ies din el în sus și-n jos, cu degete care apasă pe clapele aerului. Și aerul îmi apasă pe tâmple și sună ca un lemn gol, îmi sună cu ecou în minte și tot în minte. Văd parul cum saltă din pământ și îmi înaintează încet de inimă, la gură, și apoi pe nas până la creier, ca să răsară în creștetul capului, zvelt, cu căpățâna de măgar stând semeață și plină de pământ.

O seară bună. Punct.

Sărbători fericite!

Lume, lume! Adunați toate cutiile cu șervețele fabricate vreodată pe pământ (sau pe Kepler 22, că am auzit că ăia-s mai răsăriți ca noi), strângeți toate batistele și toate cârpele de care puteți să faceți rost! Dacă e nevoie, apelați și bandajele de mumie, că ăia prin Egipt au avut grijă să ne fabrice substitute ale șervețelelor încă de pe-atunci. Știau ei ce știau.  Pe scurt, brace yourselves, că vin articolele care ridică în slăvi Crăciunul de altădată, rezultă, plângem.

Da, știm cu toții cum era un Crăciun din proaspăta eră post-decembristă, când nici prin gând nu ne trecea că în maximum 15 ani o să vedem malluri șmechere pline de ornamente. Pe atunci eram cei mai fericiți dacă reușeam să cumpărăm de la vreo librărie mai bogată două globuri roșii, pe care le strângeam la piept atât de tare, încât le făceam țăndări până acasă. Și da, pe atunci ningea și era ger, și nu ne temeam de gripă porco-aviară, și nu simțeam nevoia să facem vaccinuri antigripale. Chit că ajungeam acasă cu fața roșie și cu mâinile vinete de frig, avea cineva grijă întotdeauna să ne încălzească. Familie, prieteni.

Era frumos. Eram mici și proști și ne plăcea. Cu cât trec anii, sărbătorile de iarnă devin zile tot mai comune. Începi să înveți cum e să te preocupe mai mult detaliile legate de mâncarea de Crăciun și de aranjatul mesei, de goana după cadouri, de curățenia din casă, în loc să te gândești la cât de mult ți-e dor de persoanele dragi și la cât de tare ai vrea să nu le mai dai drumul de lângă tine.

N-o s-o dau în sentimentalisme, pentru că mai tare mi-aș face rău. N-o s-o dau nici în urări care încep cu fie ca în noul an… pentru că fiecare zi poate fi începutul unui nou an, dacă știi cum să vezi problema. Vreau doar să nu ne mai gândim la altceva zilele astea. Nici la viitor, nici la trecut. Să nu ne apuce nostalgia după vremurile trecute, pentru că ne apucă degeaba. Să nu ne întristăm gândindu-ne la cât de sumbru o să ne fie viitorul, pentru că nici măcar pe asta nu o știm sigur.

Vreau să ne bucurăm de ceea ce avem în momentul de față. Vreau să fim cu toții veseli, să ne contaminăm reciproc cu fericire. Să ne așezăm pe față un zâmbet tâmp și să nu-l mai dăm jos. Să ne strângem în brațe și să ne imaginăm că așa o să fim mereu.

Sărbători fericite!

Siguranța cu lichid intracelular

Dacă încerc să mă lipesc de perete, simt cum mi se rupe coloana vertebrală. Ea ține minte tot ce s-a întâmplat, de când m-am cuibărit într-un vid dulce, în care nicio fărâmă de rațiune nu putea să pătrundă. Mi s-a spus să uit tot ce știam până la momentul ăla, toate sistemele pe care mi le construisem de-a lungul timpului, toate formulele matematice cu care-am rămas din școala generală, toate unghiurile drepte și toate elementele chimice. Acolo, nu mai aveam nevoie de ele. Nici măcar de aer nu mai aveam nevoie, pentru că seara puneam mâna sub cap și atingeam cu obrazul imaginea mâinii mele îmbrățișând trunchiul unui stejar.

În vid, am stat în poziție fetus, cu genunchii aproape de piept, ținându-i strâns ca să nu se desprindă de trupul meu și s-o ia la goană spre casa Mașei. Mi-a fost mereu frică de faptul că nu voi avea la cine să apelez, ca să mă ajute să-mi aduc genunchii înapoi. Acum știu că trebuia să-i leg cu firele portocalii care-mi ieșeau de sub gene. Îmi plăcea să mă simt în Siguranță.

Eram într-un somn de simbioză și sinteză. De schimb de energie între mine și Siguranță. Mi se părea că eu îi dau ei totul, iar ea îmi dă mie totul, la rândul ei. Că fără mine, vidul nu ar fi vid, ci un spațiu cu aer pe margini și cu un gol moale la mijloc. Îmi plăcea s-o împing cu degetele de la picioare, crezând că așa o trezesc la viață și că zâmbește odată cu mine. Și Siguranța îmi răspundea tresărind în mișcări zbuciumate. Un fel de flux printr-un lichid ce se găsește în interiorul unei celule, datorită căruia, membrana celulară se mișcă și crește. Acolo, în mijloc, nu știam eu prea multe.

Nici prin gând nu-mi trecea că va veni o zi când mă va lovi o rafală de curent invers. A venit. În ziua aia, am înțeles că mișcările Siguranței nu veneau din nevoia de a-mi da un răspuns, nici din dorința de euforie, ci din bun-simț și din respect față de mine. Era vorba despre un curent forțat, nu despre unul venit din străfundurile lichidului intracelular. Atunci am început să lovesc în lichid cu picioarele din ce în ce mai tare. Curentul pe care-l provocam mișca membrana din ce în ce mai puternic, tot mai des și mai des, până când pereții au început să se subțieze și într-un final să se rupă.

Atunci am ieșit la lumină. Știam că Siguranța se va reface, că peretele se va reîntregi, iar în locul meu va intra o alta, care va sta în poziție fetus și va provoca mișcări în lichidul intracelular. Mișcări la care Siguranța va răspunde din euforie. Așa se va crea iar vidul dulce și tot așa, întregul va fi întreg.

Eu şi aspiraţiile mele…

Am primit de la Gabi o leapşă care are ca obiect o trecere în revistă a aspiraţiilor mele profesionale de-a lungul timpului. Cei care mă ştiu de demult, demult, cam ştiu la ce să se aştepte, pentru că am mai tratat subiectul sub alte forme în trecut, dar niciodată sub formă de leapşă. So… să-i dăm drumul:

1.    Telefonistă

Când aveam vreo 3-4 ani aşa, mama m-a lăsat prima dată la ţară, în grija bunicii. Bunica n-avea telefon acasă (nici măcar cablu TV, prindeam de prin vecini cu o antenă improvizată TVR-ul etern şi fascinant, şi ascultam poveştile de seară ale lui Pittiş la radio, dar asta e altă poveste), şi de vreo două ori pe lună mergeam la poştă să vorbesc cu mama la telefonul public. Înainte să ne facă legătura, o tanti cu voce foarte nazală ne anunţa linia de pe care urma să vorbim şi cabina în care trebuia să intrăm. M-a fascinat vocea aia într-atât, încât am zis că atunci când voi fi mare, vreau să mă fac telefonistă. Am depăşit faza când bunica a instalat primul telefon – unul cu fir şi cu disc de-ăla pe care-l roteai ca să formezi numărul şi mi s-a părut mai interesant să mă joc la el decât să merg la poştă şi s-o aud pe tanti cu nasul înfundat.

2.    Dactilografă

Pentru că o vedeam la televizor pe secretara lui J.R.Ewing bătând la maşină tot felul de acte şi-mi  plăcea la nebunie mişcarea degetelor şi sunetul pe care-l făceau clapele maşinii de scris. De-aia mi-a părut rău când am schimbat calculatorul cu tastatură în relief pe laptopul la care nu se mai auzeau tastele dansând.

3.    Cântăreaţă

Ai mei mă purtau la toate concertele. Primul meu concert a fost unul al Mădălinei Manole, din care am ieşit hipnotizată de-a binelea, şi-am început să cânt Te-am văzut/mi-ai plăcut de i-am înnebunit pe-ai mei. Acasă, cântam la clanţa uşii imaginându-mi că e microfon. Au urmat Iris, Dida Drăgan, Celelalte Cuvinte şi rockăreala de la magnetofonul mamei. Şi da, m-am trezit la realitate într-o zi.

4.    Arhitect

Pentru că mă învăţase bunică-mea să fac din carton şi/sau plastilină tot felul de corpuri de mobilier în miniatură pe care le instalam pe rafturile bibliotecii (mi se părea mie că seamăna cu un soi de apartament). Urlam al naibii de tare când venea mama şi făcea „curăţenie” – adică arunca tot ce găsea. Bineînţeles, pe parcurs am aflat că un arhitect trebuie să mănânce matematică pe pâine, aşa că m-am lăsat de idee.

5.    Profesoară

Ideea de-a fi profesoară a mers în paralel cu toate harârurile mele de care-am vorbit până acum. Maică-mea a fost cea care m-a influenţat. N-avea ea timp să-mi explice cu adevărat cum stă treaba cu profesoratul, dar venea de la şcoală cu nişte poveşti care m-au făcut şi pe mine să-mi doresc să devin ca ea. Seara, când ajungea acasă, îi instalam în sufragerie două mese, luam un braţ de manuale de-ale ei şi-o cutie de bomboane uriaşă  pe care o credeam ghiozdan, şi mă pisiceam pe lângă ea, până se-ndura şi se juca „de-a şcoala” cu mine. Eram pe rând, profesor şi elev, puneam note şi mă lăsam ascultată la lecţie. Îmi luase Abecedar, stilou chinezesc şi călimară cu cerneală, ca să pară totul mai autentic. Jocurile maică-mii au suplinit grădiniţa, la care nu m-a trimis pentru că n-ar fi avut nimeni timp să mă ducă/aducă, sau să-şi consume nervii pe nazurile mele. Dorinţa de a intra în învăţământ nu mai e de mult timp un vis, ci mai degrabă o urmare firească a pregătirii mele de până acum.

6.    Îmi doresc de ceva timp să fac animaţie/ilustraţie…

Leapşa merge la Bobo, la Florin şi la oricine vrea să povestească, pentru că tare-s curioasă să citesc despre ce meserii îşi doreau să îmbrăţişeze.

Despre naşterea Maşelor

Să gătim, să gătim, să gătim! Aburi verzi să cântărim, între saci de somnifere, printre gheare de pantere, multe, negre, mici şi-uscate, în patru amestecate pe sub bolţi întunecate. O mie de capete de pitici îi cântau în fiecare dimineaţă un cântecel vioi, imediat ce deschidea ochii, dar înainte să se ridice din pat. Era o treabă de inginer de sunet, pentru că în camera în care dormea, acustica nu era foarte bună şi exista pericolul ca melodia să se piardă prin găurile de la priză. Se obişnuise să vadă ferestrele pline de nasuri, de ochi şi de urechi, de şuviţe de păr colorate şi de guri căscate care intonau la unison acelaşi cântec: Să gătim, să gătim, să gătim…

Nu mai ţinea minte dacă prima dată când l-a auzit, s-a speriat sau, dimpotrivă, s-a bucurat atât de tare, încât a început şi ea să cânte, dar  în momentul ăla, i s-a imprimat în minte o imagine: moaşă mică, trântită pe asfalt, la câţiva metri de abator, măturând cu privirea câteva ramuri nesimţite, care-i blocau imaginea de ansamblu asupra miezului pământului. Visase de mai multe ori scena, şi de fiecare dată se întreba de ce nu se întorcea moaşa cu faţa în jos, spre dalele de piatră, ca să vadă cerul?

Îşi agăţase de tavan o fundă albă, şi de fiecare dată când termina de citit o poveste, se uita înspre ea şi citea: sfârşit! Pe urmă, se ridica din pat ignorând, mult prea senină, bucle mici de zibelină, trei urechi pe partea dreaptă, cinci canini cântând pe-o treaptă, voci fertile de copii, de bătrâni uituci, zglobii, din pervazul oţelit, socotind un ticăit.

De mult timp avea ea pesimţirea că ticăitul va înceta, de când a poftit la masă o anume fată din vecini, Cati pe numele ei, care i-a povestit despre chinul pe care-l îndura în căutarea de pantofi care să i se potrivească, pentru că purta mărimea 57 la un picior, şi 75 la celălalt. Bineînţeles, după ce a ascultat povestea, a întrebat-o unde îi sunt picioarele, iar Cati i-a răspuns foarte fericită că şi le-a pierdut în accidentul de maşină în care a murit şi stră-stră-străbunicul ei, şi că, dacă voia, putea să-i facă cunoştinţă cu el, cândva, la un porumb. Şi în timp de discutau, ca madamele stăteau, cu-n picior peste-un picior, uitându-se spre cuptor, ceasul nou din dreapta-jos ticăia afectuos. Îi dădea o stare de linişte sufletească atât de dulce, încât ar fi poftit-o pe Cati să-şi aşeze picioarele pe cuptor, ca să se încălzească, dacă nu i se părea că oferta va suna până la urmă, ca o insultă.

Să gătim, să gătim, să gătim, din ferestrele deschise, miile de feţe-aprinse cântau tare- şi mai tare arătând spre dor şi doare, când spre ceas, când spre cuptor, când spre verdele motor, între saci de somnifere, printre gheare de pantere multe, negre, mici şi-uscate, în patru amestecate pe sub bolţi întunecate. Ticăitul începuse să se-audă mai tare şi mai tare, Cati se forţă să se ridice de la masă şi continua discuţia cu ea însăşi, ţipând şi reproşându-şi fraze dulci tot învârtindu-se spre dreapta. Apucă o farfurie de pe masă şi începuse s-o rotească pe măsură ce-şi continua cu voce liniară monologul, şi-şi proptea ochii în fosta ei parteneră de discuţie. Începuse s-o întrebe unde era tatăl, iar ea arăta spre cuptor, în timp ce vocile de nasuri de pe la geamuri cântau limpede Să gătim!

Atunci se gândise pentru prima dată că, poate, Cati avea dreptate şi se duse la cuptor să-şi scoată de-acolo bărbatul. O învăţase mama ei să nu mestece niciodată în mâncare cu tacâmuri de argint, pentru că argintul conduce electricitatea, aşa că apucă o lingură de lemn şi-i desfăcu picioarele rumenite, pe urmă degetele de la mâini, şi în final îi deschise ochii şi-l întoarse cu faţa în sus ca să vadă rodul iubirii lor.

Tavă dulce, gem de varză, de ce să mai cheme-o barză?! Când ei stau mărunţi, cuminţi, prinşi în braţele fierbinţi de cuptor încins de lemne la foc fraged şi, pesemne, nici cinci lei nu dau pe-o tavă, care iese în ogradă de pe soba tencuită cu marmură-nchipuită. Şi văzându-se amândoi, nu s-au mai gândit decât la ce fericiţi erau să aibă o tavă plină cu Maşe.

Chipurile de copii şi de moşnegi de la ferestre închideau gura pentru prima dată de când pornise ceasul, iar ceasul tăcea din minutar pentru prima dată de când fusese prins minutarul. În urechile ei nu mai rămăsese decât ecoul cântecelului, care trăgea cu dinţii de-o frântură de secundă. Cu ultimele puteri, a rugat-o pe Cati să închidă portiţa cuptorului şi să-i lase să ardă amândoi, iar Maşelor, să le cânte în fiecare seară imnul lor, ca să se înveţe cu el, şi să-l cânte ori de câte ori vor croitori pe timp de seară, după ce vor veni de la abatorul unde vor moşi copii veseli. Şi i-a mai zis să ia bormaşina şi să dea o gaură în plafonul cuptorului, ca să poată vedea panglica albă pe care şi-o agăţase de tavan.