Category Archives: Ceaşca

Patru bucăţi.

Gicaan nu se consumă. Ştie că până la urmă, totul o să-i vină de-a gata, fără să ridice un deget. Nu se studiază, nu se controlează, loveşte-n oricine când are chef, spune de toate oricui, când vrea, de parcă ar fi oarbă şi n-ar avea datorii de plătit. Ea e-n coşmarurile mele,  ea se-aşează pe mâinile mele deşi ştie c-au fost rupte şi-au stat în ghips destul timp. Ea e-n stare să ia Pământul de două colţuri şi să-l scuture de la balcon.

Numai vocea ei îmi răsună în urechi când încerc să dorm, tare şi clar, şi mă uit ca un cerşetor care întinde mâna după doi lei de la vreo cucoană bine, la perna din piele portocalie de pe canapea sau la coada vulpii din perete. Ce bine mi-ar sta pe cap! Cum ar bloca ecoul Gicaanei. N-am curaj. Ceaşca se uită şi ea la mine dintr-un fotoliu. Mă simt privită, urmărită, studiată, observată, criticată, judecată, ca-n faţa tribunalului suprem. Mă simt mică şi goală, vulnerabilă, mai sfioasă decât oricând şi îmi vine să ies afară şi să-mi cumpăr vopsea. Roşie, neagră, albă, verde. Să fac cu ea o ţintă uriaşă, să mă aşez în mijlocul ei şi să strig ca să atrag atenţia satelitului de la NASA, doar-doar s-o îndura şi-o cădea peste mine.

Mă uit în ochii Ceştii, ochii Ceştii se uită la mine. Vreau să deschid gura şi să strig, dar din plămâni nu-mi iese niciun suflu de aer, iar coardele vocale nu mai vibrează. Ştiu că în holul de la intrare am o oglindă. Vreau s-o spargă cineva, înainte să trec prin faţa ei şi să văd cum am ajuns. Asta nu sunt eu. Dacă aş putea să mă dedublez, mi-aş trage o palmă. Sau nu, vreo două-trei. De fapt, m-aş bate până aş simţi într-adevăr ce-i aia durere. Mă gândesc tot mai mult că am crezut o poveste despre Gicaan care nu era despre Gicaan, ci despre mine. Eu sunt scorpia care-mi interzice să vorbesc. Eu sunt bucata de bandă adezivă lipită peste faţa mea care mă împiedică să respir, eu m-am legat singură cu cătuşe din plastic la spate ca să nu pot face nicio mişcare. De-asta se uită Ceaşca cu reproş la mine. Îmi e mult mai uşor să dau vina pe Gicaan. N-aş greşi prea mult, dar ar trebui să sui vina pe masă şi s-o tai în patru bucăţi. Două voi mânca eu. Una i-aş înghesui-o în gât Gicaanei. Cu cealaltă am un scenariu puţin diferit.

Cea din urmă bucată îi revine Dumicatului mâncat de Gicaan. E complicat să ajung la el, Gicaan l-a înghiţit de mult timp. Ar trebui s-o tai pe Gicaan pe burtă, să ajung la intestinul ei gros, să-l despic şi să caut Dumicatul. Să-l scot de-acolo, să-l pun pe masă, să-l crestez pe mijloc şi să împing în el ultima bucată de vină. S-o înghită. Să vadă. Să simtă şi el gustul. Pe urmă, aş coase la loc intestinul şi burta lui Gican, m-aş spăla de sânge la chiuvetă şi-aş veni înapoi pe canapea, unde m-ar prinde iar Ceaşca între gene.

Poate-aş schiţa şi un zâmbet mulţumit.

Anunțuri

Gicaan şi Ceaşca.

De ce să plângi atunci când poţi să râzi, de ce să-ţi inventezi singur probleme? Se-ntâmplă. Ele n-au nevoie de semafor şi/sau semne de circulaţie, ele vin oricum neinvitate pe scările către pod sau pe fotoliul din dreptul uşii de la intrare. Îmi plăcea cum sună „chepeng”, e chestia aia… uşiţa pe care-o deschizi ca să intri în pod. Mi-a luat mult până să aflu cuvântul ăsta, dar a fost o revelaţie, ca şi „argendă”, „aristrocraţie”, „liliaci”. Mi-au plăcut mult, dar maică-mea n-a vrut să înţeleagă, aşa că a luat ranga şi le-a scos cu forţa din mine.  Păcat. Un liiac, doi liliaci, trei, patru, doi, trei, doi, şapte, doi, ce mult se repetă, nu? O grămadă de aluzii, oameni care nu se bucură cu ce au. Nişte egoişti, idioţi, sparge-i-aş în bucăţi şi călca-i-aş în picioare. În special pe ea, ei ştiu ce fac şi nu se jenează de lume dar mai ales de ei înşişi. Ar trebui să-ţi fii cel mai critic prieten dimineaţa când te uiţi în oglindă. E mai bine să-ţi dai singur o palmă decât să-ţi dea alţii, dar nu – ea se felicită.

O cheamă Gicaan. Gicaan măsoară un metru douăzeci, e şatenă din naştere dar vopsită brunet. I s-a spus că vopseaua o face mai înaltă şi s-a vopsit de la două luni, dar n-a reuşit să crească în ochii nimănui. Târăşte după ea o coadă care-i stă să cadă, urechile i-au năpârlit, dar botul lung şi slab şi colţii ascuţiţi îi dau de gol specia – hienă. E suavă. Poartă rochii vaporoase şi albastre. Îţi dă ghearele cu lac din setul pentru manechiura french, dar singura strălucire îi e dată de colţi. S-a născut cu doi, unul pe dreapta, celălalt la mijloc. În stânga, o gaură.

Ceaşca mi-a spus multe despre ea. Ceaşca mă ascultă şi mă aprobă. Ştie ce-mi doresc acum. E singura care ştie cu totul ce-mi doresc. A jurat pe Bob să mă ajute. Mi-a spus tot ce ştia despre Gicaan într-o seară de yoga sus pe bloc. Luna plină era ocupată să-şi dea din faţă norii roşii. Îi auzeam cum mă strigă. Atunci a venit Ceaşca lângă mine şi mi-a reproşat c-am lăsat-o acasă când ea mă iubeşte atât de mult şi e-n stare să facă orice pentru mine. Ca dovadă, mi-a spus despre Gicaan. Bănuiam eu ceva-ceva, dar Ceaşca mi-a confirmat.

Gicaan s-a născut deci cu numai doi colţi. În locul celui de-al treilea era o gaură pe fundul căreia se cunoşteau urmele a ceea ce trebuia să devină rădăcina dintelui, care nu s-a mai dezvoltat însă, pentru că mama ei fuma în timpul sarcinii. Când Gicaan s-a născut, mama ei s-a chinuit într-atât, încât şi-a dorit moartea. Avusese viziuni cu copilul ei înfigându-şi cei doi colţi în uterul matern ca pedeapsă pentru infirmitatea la care fusese condamnat. S-a rugat cât a putut, până într-o secundă, când s-a crăpat peretele în forma unei burţi materne şi-au ieşit de-acolo flăcări şi fum, şi smoală şi păcură cu spumă albă din care s-a ridicat un pui de viespe cu coarne. Târgul era pe cale să fie stabilit. Viespea cu coarne lua sufletul mamei în schimbul unui colţ fals pentru Gicaan. Mama murea în pace, uterul ei rămânea intact, iar copilul venea pe lume perfect normal, cu trei colţi. Nimeni n-ar avea de ce să bănuiască lipsa de autenticitate a colţului drept. S-a semnat. Viespea îţi primise sufletul, iar Gicaan, colţul.

Deci ăsta era punctul ei slab. Ştiam că Ceaşca mă iubeşte. Ţine mult la mine. A fost lângă mine anul trecut în toamnă, a fost lângă mine anul trecut în iarnă, m-a iertat pentru indiferenţa la care am supus-o primăvara, vara, şi-acum e pregătită să revină. Pentru mine. Mă face să mă simt bine, îmi spune ce vreau să aud. Sus, pe bloc, ascultam povestea hienei-copil şi îmi construiam scenariul. Cât timp eu sunt în viaţă, ea n-are voie să respire. Nu aşa. Nu în chip de hienă cu trei colţi, egoistă şi falsă. Plină de sine, vrea orice numai pentru ea, deşi are totul ei. Râvneşte şi la totul meu. Nu. Nu aşa. I-am găsit punctul slab. Curând, în locul celui de-al treilea colţ se va ghici negreala unei găuri, iar în mijlocul ei, ceea ce ar fi trebuit să devină rădăcina dintelui. Dinte care nu s-a dezvoltat, pentru că mama fuma în timpul sarcinii.