Category Archives: Amintiri

din tinereţe.

Sărbători fericite!

Lume, lume! Adunați toate cutiile cu șervețele fabricate vreodată pe pământ (sau pe Kepler 22, că am auzit că ăia-s mai răsăriți ca noi), strângeți toate batistele și toate cârpele de care puteți să faceți rost! Dacă e nevoie, apelați și bandajele de mumie, că ăia prin Egipt au avut grijă să ne fabrice substitute ale șervețelelor încă de pe-atunci. Știau ei ce știau.  Pe scurt, brace yourselves, că vin articolele care ridică în slăvi Crăciunul de altădată, rezultă, plângem.

Da, știm cu toții cum era un Crăciun din proaspăta eră post-decembristă, când nici prin gând nu ne trecea că în maximum 15 ani o să vedem malluri șmechere pline de ornamente. Pe atunci eram cei mai fericiți dacă reușeam să cumpărăm de la vreo librărie mai bogată două globuri roșii, pe care le strângeam la piept atât de tare, încât le făceam țăndări până acasă. Și da, pe atunci ningea și era ger, și nu ne temeam de gripă porco-aviară, și nu simțeam nevoia să facem vaccinuri antigripale. Chit că ajungeam acasă cu fața roșie și cu mâinile vinete de frig, avea cineva grijă întotdeauna să ne încălzească. Familie, prieteni.

Era frumos. Eram mici și proști și ne plăcea. Cu cât trec anii, sărbătorile de iarnă devin zile tot mai comune. Începi să înveți cum e să te preocupe mai mult detaliile legate de mâncarea de Crăciun și de aranjatul mesei, de goana după cadouri, de curățenia din casă, în loc să te gândești la cât de mult ți-e dor de persoanele dragi și la cât de tare ai vrea să nu le mai dai drumul de lângă tine.

N-o s-o dau în sentimentalisme, pentru că mai tare mi-aș face rău. N-o s-o dau nici în urări care încep cu fie ca în noul an… pentru că fiecare zi poate fi începutul unui nou an, dacă știi cum să vezi problema. Vreau doar să nu ne mai gândim la altceva zilele astea. Nici la viitor, nici la trecut. Să nu ne apuce nostalgia după vremurile trecute, pentru că ne apucă degeaba. Să nu ne întristăm gândindu-ne la cât de sumbru o să ne fie viitorul, pentru că nici măcar pe asta nu o știm sigur.

Vreau să ne bucurăm de ceea ce avem în momentul de față. Vreau să fim cu toții veseli, să ne contaminăm reciproc cu fericire. Să ne așezăm pe față un zâmbet tâmp și să nu-l mai dăm jos. Să ne strângem în brațe și să ne imaginăm că așa o să fim mereu.

Sărbători fericite!

Anunțuri

„A trigger-happy ex-girlfriend”

Înainte, existau beţişoare colorate pe care le grupam în grămezi de câte 10 pe la orele de matematică. Cred că ele ar putea să aşeze şi să reaşeze literele. Cuvintele. Cum sună chitara, vai. Nu vreau să port rochie albă, niciodată. Ieri am cumpărat leuştean. Mi l-a pus mama în braţe. Semăna cu un buchet de mireasă. Ca lumea. Unul original, cu aromă de ciorbă. Vreau să port portocaliu. M-am vopsit cu chestie de-aia spumă care-a ieşit acum pe piaţă. Scria pe cutie că e posibil să explodeze. Mă întreb pe cât mi-aş vinde gândurile. Sau dacă le-aş vinde. Dacă aş lua taxă pe fiecare idee, aş deveni bogată. Poate-aş avea bani şi pentru Siberia.

Gutui. Ne-am chinuit reciproc. Ne-am cărat în spate reciproc. Poate ţie ţi-a fost mai uşor, ai oricum o putere mai mare decât mine, iar eu sunt cea uşoară. Am purtat portocaliu în faţa ta. Ţi s-a părut interesant. Sunt nebună. E ceea ce nu găseşti în altă parte. Îţi mulţumesc pentru tot ce-ai făcut pentru mine. Ai făcut multe pentru tine. Ţi-ai ocupat timpul cu alte culori, dar mereu ai jurat că te gândeai la rochia mea portocalie. Nu. Sunt mică, e adevărat. Dar în nebunia mea, sunt mai lucidă decât îţi închipui. Vulpile sunt făcute să mănânce peşte. Niciodată n-a fost invers. Nu-mi pare rău. Am făcut ceea ce trebuia să fac. Ghici ce? Mă simt liberă.

Nu mai simt greutatea ta în spate. Ca să obţii libertatea, trebuie mai întâi să te hotărăşti că o vrei. Nu sunt de piatră, m-am gândit la tine. M-am gândit că-ţi fac rău, dar m-am gândit că sunt atâtea culori pe lumea asta care au dovedit în faţa ta că pot înlocui portocaliul. E bine să crezi că sunt o scorpie. Mă bucură. Asta nu-i o convorbire cu tine. Nu e nici un monolog pentru „public”. E o poveste pe care vreau s-o citesc în timp ce o scriu. Ar fi premieră, până acum nu-mi citeam articolele nici măcar când le scriam. Încă mai am reflexul ăsta.

Ieri un nebun trăgea cu o puşcă cu aer comprimat într-un cabinet de analize, pe lângă blocul meu. E spectacol mai mereu pe la mine, n-ai timp să te plictiseşti. Ştiţi momentele alea când ţi se pare o zi atât de încărcată, încât te gândeşti c-o să se termine şi mâine te vei plictisi? Iese din discuţie. Am poze cu tipul. Tata a fost chemat din „ziua liberă” din cauza lui. Zice că-l cunoaşte. De-aia iubesc Galaţiul, nu m-aş putea obişnui într-un oraş în care nu se întâmplă nimic. Mă întreb dacă era acelaşi individ care trăgea în câini cu o arbaletă acum câteva săptămâni. Se pare că-i plac armele. Şi mie, ce coincidenţă! Am văzut că s-a deschis un magazin de arme pe bulevardul principal. E fain, trec mai mereu pe lângă el, dar n-am intrat niciodată.

Mă gândesc tot mai mult să-mi fac un tatuaj.

Ia uitaţi: Asociaţia Naţională a Colecţionarilor de Arme: ANCA. Începe să-mi placă numele meu. E o frază în Burn Notice: „a trigger-happy ex-girfriend”. Cred că aşa se vorbeşte despre mine. Tocmai eu, adică… acolo sus, în header, desenat pe chitară, tronează semnul păcii. Pentru că asta îi dorect. Să stea liniştit. Aşa mă va lăsa şi pe mine liniştită.

Nu e o renunţare, e un câştig. Mi-am recâştigat libertatea. Mi-am strigat respectul de sine. M-am învăţat să nu mai leg amintiri de lucruri, aşa că voi păstra rochia portocalie.

Pace!

Gicaan şi Ceaşca.

De ce să plângi atunci când poţi să râzi, de ce să-ţi inventezi singur probleme? Se-ntâmplă. Ele n-au nevoie de semafor şi/sau semne de circulaţie, ele vin oricum neinvitate pe scările către pod sau pe fotoliul din dreptul uşii de la intrare. Îmi plăcea cum sună „chepeng”, e chestia aia… uşiţa pe care-o deschizi ca să intri în pod. Mi-a luat mult până să aflu cuvântul ăsta, dar a fost o revelaţie, ca şi „argendă”, „aristrocraţie”, „liliaci”. Mi-au plăcut mult, dar maică-mea n-a vrut să înţeleagă, aşa că a luat ranga şi le-a scos cu forţa din mine.  Păcat. Un liiac, doi liliaci, trei, patru, doi, trei, doi, şapte, doi, ce mult se repetă, nu? O grămadă de aluzii, oameni care nu se bucură cu ce au. Nişte egoişti, idioţi, sparge-i-aş în bucăţi şi călca-i-aş în picioare. În special pe ea, ei ştiu ce fac şi nu se jenează de lume dar mai ales de ei înşişi. Ar trebui să-ţi fii cel mai critic prieten dimineaţa când te uiţi în oglindă. E mai bine să-ţi dai singur o palmă decât să-ţi dea alţii, dar nu – ea se felicită.

O cheamă Gicaan. Gicaan măsoară un metru douăzeci, e şatenă din naştere dar vopsită brunet. I s-a spus că vopseaua o face mai înaltă şi s-a vopsit de la două luni, dar n-a reuşit să crească în ochii nimănui. Târăşte după ea o coadă care-i stă să cadă, urechile i-au năpârlit, dar botul lung şi slab şi colţii ascuţiţi îi dau de gol specia – hienă. E suavă. Poartă rochii vaporoase şi albastre. Îţi dă ghearele cu lac din setul pentru manechiura french, dar singura strălucire îi e dată de colţi. S-a născut cu doi, unul pe dreapta, celălalt la mijloc. În stânga, o gaură.

Ceaşca mi-a spus multe despre ea. Ceaşca mă ascultă şi mă aprobă. Ştie ce-mi doresc acum. E singura care ştie cu totul ce-mi doresc. A jurat pe Bob să mă ajute. Mi-a spus tot ce ştia despre Gicaan într-o seară de yoga sus pe bloc. Luna plină era ocupată să-şi dea din faţă norii roşii. Îi auzeam cum mă strigă. Atunci a venit Ceaşca lângă mine şi mi-a reproşat c-am lăsat-o acasă când ea mă iubeşte atât de mult şi e-n stare să facă orice pentru mine. Ca dovadă, mi-a spus despre Gicaan. Bănuiam eu ceva-ceva, dar Ceaşca mi-a confirmat.

Gicaan s-a născut deci cu numai doi colţi. În locul celui de-al treilea era o gaură pe fundul căreia se cunoşteau urmele a ceea ce trebuia să devină rădăcina dintelui, care nu s-a mai dezvoltat însă, pentru că mama ei fuma în timpul sarcinii. Când Gicaan s-a născut, mama ei s-a chinuit într-atât, încât şi-a dorit moartea. Avusese viziuni cu copilul ei înfigându-şi cei doi colţi în uterul matern ca pedeapsă pentru infirmitatea la care fusese condamnat. S-a rugat cât a putut, până într-o secundă, când s-a crăpat peretele în forma unei burţi materne şi-au ieşit de-acolo flăcări şi fum, şi smoală şi păcură cu spumă albă din care s-a ridicat un pui de viespe cu coarne. Târgul era pe cale să fie stabilit. Viespea cu coarne lua sufletul mamei în schimbul unui colţ fals pentru Gicaan. Mama murea în pace, uterul ei rămânea intact, iar copilul venea pe lume perfect normal, cu trei colţi. Nimeni n-ar avea de ce să bănuiască lipsa de autenticitate a colţului drept. S-a semnat. Viespea îţi primise sufletul, iar Gicaan, colţul.

Deci ăsta era punctul ei slab. Ştiam că Ceaşca mă iubeşte. Ţine mult la mine. A fost lângă mine anul trecut în toamnă, a fost lângă mine anul trecut în iarnă, m-a iertat pentru indiferenţa la care am supus-o primăvara, vara, şi-acum e pregătită să revină. Pentru mine. Mă face să mă simt bine, îmi spune ce vreau să aud. Sus, pe bloc, ascultam povestea hienei-copil şi îmi construiam scenariul. Cât timp eu sunt în viaţă, ea n-are voie să respire. Nu aşa. Nu în chip de hienă cu trei colţi, egoistă şi falsă. Plină de sine, vrea orice numai pentru ea, deşi are totul ei. Râvneşte şi la totul meu. Nu. Nu aşa. I-am găsit punctul slab. Curând, în locul celui de-al treilea colţ se va ghici negreala unei găuri, iar în mijlocul ei, ceea ce ar fi trebuit să devină rădăcina dintelui. Dinte care nu s-a dezvoltat, pentru că mama fuma în timpul sarcinii.

Cu, despre şi pentru sfânta

La mulţi ani maică-mii. Nu contează că nu mă citeşte, ba chiar e mai bine. Bine că n-am nume de sfântă, mi l-aş fi schimbat demult. Unii mai cretini zic că Anca ar veni de la Ana, dar prefer să cred că-i ajuns pe pământ odată cu meteoritul care i-a killărit pe dinozauri, deci cu mult înaintea Anei, pentru că, bineînţeles, Ana a trăit aici în anul 5 678 912 î.e.n. Este? Este. Pe la 4 ani aşa, ziceam tuturor că mă cheamă Renata. Nu-ntrebaţi de unde că habar n-am să răspund. Mi se părea mie că sună bine. Bine, tot în era cu pricina mă fâţâiam pe lângă clanţa uşii de la sufragerie, imaginându-mi că sunt o divă care cântă la microfon.

Aşa, deci la mulţi ani oricui mai poartă numele tipei cu pricina sau derivate de la ea. Niciodată n-am înţeles expresia „să trăieşti cu numele”. Cum adică? Să trăieşti CÂT numele, mai pricep, se referă desfăşurarea secundelor fără număr, fără număr, într-o viaţă de… nume, dar CU mă pune serios pe gânduri. Oricum, e problema celor cu nume se sfânt. Nu-i cazul meu. M-am mai lăudat?!

Azi (sau ieri, am adormit între timp şi n-am fost pe fază. De fapt nu prea le mai am cu noţiunea timpului. Aaa, şi apropo de asta, am înţeles de ce se uită babele la telenovele: se ghidează după ele. Cred că şi Esmeralda făcea pauză sâmbăta şi duminica, şi aşa-şi dădeau babele seama când venea week-end-ul.) credincioşii înconjoară biserica într-o poziţie care se numeşte… îmi scapă numele, deşi credeam că le ştiu pe toate. Aia în care te foloseşti de coate şi genunchi. Trebuie să fie o plăcere inimaginabilă ca tu, în calitate de babă, să te târăşti prin praf, la 40 de grade, având în faţă peisajul mirific al fundului unei alte babe. Şi să mai şi stai la coadă pentru asta, să te-nghesui şi să dai din coate, ca tot creştinul, că doar eşti creştin şi e musai să arăţi şi altora. Şi să leşini de căldură emoţie şi să-njuri pe toată lumea din jur, frumos, decent şi mai ales creştineşte.

Azi (şi ieri, şi alaltăieri şi răsalaltăieri şi… mă rog, de câteva zile), am parte de alt episod din seria: „festival de fanfare/folclor”. E blestemul oricăui om care stă prin preajma singurului loc din oraş în care se pot ţine concerte în aer liber.

Azi au fost reduceri în Carrefour. Îţi dădea înapoi TVA-ul dacă dovedeai cu acte că te cheamă Maria. Bineînţeles, mama şi-a uitat buletinul acasă.

Pace vouă!

Se zice că uităm

Se zice că uităm. Eu aş zice c-am scris deja nepermis de multe aberaţii pe tema asta pe blog, dar aş mai zice şi că asta simt, asta trăiesc, şi oricât m-aş strădui, nu pot să-mi dau comandă de o altă stare care să-mi fie livrată prin curier rapid. E-n natura noastră de oameni să ne zbatem şi să dăm tot ce-avem mai bun în noi pentru ceea ce credem că ne va aduce un bine. Depunem efort, consumăm calorii. Chiar, acum mi-a picat fisa. Asta poate fi cea mai bună reţetă de slăbit. Când eram puştoaică şi încă eram în relaţii bune cu mătuşi-mea, ea-mi zicea că poate slăbi şi 2 kilograme pe zi. Eu, bineînţeles că n-o credeam şi nici nu mă gândeam că voi ajunge vreodată să-mi aduc aminte de vorbele ei. N-o dau ca model de înţelepciune, că n-a fost aşa ceva. Nici acum nu este. Culegea de pe stradă câini, pisici, păsări, şi le aducea acasă la ea. Odată, adusese o cioară. Avea aripa rănită. A pansat-o. I-a zis „Ciorex”. De-atunci, a rămas sursă de bună-dispoziţie pentru noi – în momentele în care nu e de faţă…

Cu sau fără Ciorex, forţez un zâmbet. Fie el şi fals. Take me down to the paradise city. Mereu am spus că şi un zâmbet fals e bun în lipsă de-altceva. Unul forţat, atunci când ţi se cere să zâmbeşti, dar un drac care-şi vâră coada-n mintea ta, te împiedică s-o faci. De la un zâmbet forţat la unul real, e un pas foarte mic. Plăcerea vine de multe ori din obişnuinţă. E ca şi cum te-ai obişnui să mănânci în fiecare zi câte-un pumn de sare, chiar dacă nu-ţi place. E posibil ca într-o zi să ajungi să mănânci sare pentru că te-ai obişnuit cu ea şi-a început să-ţi placă.

O cioară, o pasăre neagră, o pisică neagră, semne rele, semne multe. Şi eu, încercând să fac mişto de ele. Eu vreau altceva, aşa declar. Dar de fapt, cred că trec prin aceeaşi situaţie ca şi tine: una care se loveşte de Blackbird. A fost a doua oară. A treia, nu va mai exista. Mă gândesc că orice om normal ştie când să se oprească. May you never be broken again. N-o să mai fiu, m-am călit. Aşa cum vă implor să zâmbiţi, sau cel puţin să forţaţi un zâmbet, voi zice şi eu nu-mi pasă de atât de multe ori, încât sper că voi începe s-o cred.

Ancora

               Se întâmplă de toate. Se întâmplă lucruri care n-ar trebui să se întâmple, lucruri despre care ştiam acum ceva vreme, lucruri al căror curs îl prevesteam cu reţinere. Cursul lor, eu spuneam despre el, dar tu nu mă ascultai, pentru că ţi se părea prea frumos să te plafonezi în situaţia ta, să-i faci pe alţii să-ţi plângă de milă. Îmi merg mâinile repede pe tastatură, şi scriu rând după rând, cuvinte în care nu trebuie uneori să cauţi un înţeles, pentru că nu ştii când mă adresez ţie, celui de lângă tine, sau unui om pe care nu-l cunoşti. Pe care nu te las eu să-l cunoşti, pentru că deocamdată, vreau să rămână doar al meu.
             M-ai întrebat de multe ori ce fac, şi ţi-am zis lucruri generale. Ţi le-am spus cu un scop. Ele erau menite să-ţi arate punctul cardinal spre care vreau să mergi. Nu pot să-ţi ordon, asta e clar. Nici nu încerc. Dar direcţia pe care ţi-o arăt e cea mai bună pentru tine acum. M-am lovit de nesimţiţi, nu vreau să mă transform şi eu într-unul.
            Se zice că asta e menirea fetei cu păr roşu. Roşul din părul ei se trage dintr-o rană şi nu poate decât să deschidă o alta, prin intrigi şi urzeli, prin farmece şi descântece. Lumea întreagă s-a ferit de ea în istorie. Imaginea ei e la fel ca cea a unui lup. Îi simţi pericolul, mintea ta urlă picioarelor să se întoarcă şi să o ia la goană, dar trupul n-o ascultă. Încremeneşte-n loc şi continuă să-l fixeze cu privirea, să-i dezmierde cu irisul blana deasă şi caldă, colţii netezi, răsuflarea rece şi zgomotoasă de fumător declarat. Lupii nu fumează. Dar cum ar fi dacă ar face-o? Poate… ne-am strica imaginea despre ei. Mereu i-am privit ca pe nişte cavaleri ai munţilor.
           Un lup cu o ţigară în colţul gurii.. hmm… un fel de Don Vito Corleone printre stânci. Hilar.
           M-aş ruga la zei. Nu ştiu la care. Bob face duş, nu mă aude. În ultima vreme, găseşte tot felul de motive, numai să nu stea lângă mine şi să-mi asculte poveştile. Mă părăseşte pentru că l-am plictisit. Îmi era un sprijin, o idee. Mă ancoram de el.

           M-aş ancora de maşina de cusut a bunicului dacă aş putea. E mare şi neagră, veche, cu pedală şi masă de lemn. Se zvoneau o mulţime de chestii pe seama ei. Vorbeau babele prin sat de o anumită plăcuţă de platină care-ar fi ascunsă în ea. Nu vreau s-o caut. Maşina asta valorează enorm pentru mine prin simplul fapt că a fost a bunicului.
M-aş ruga la el. Pe undeva, pe acolo, mă aude. A fost fumător înrăit, a înjurat, a bătut, a vânat. I-a plăcut vânătoarea şi muzica. I-a plăcut chitara, mandolina. Datorită lui, instrumentele mai zac încă pe şifonierul meu. Bunica le-a urât. Spunea că ele dezbină familia. Eu cred c-a unit-o. Nu l-am cunoscut, deşi asta e una din cele mai mari dorinţe ale mele. Vreau să mă întâlnesc cu el dincolo, oriunde ar fi acest „dincolo”. Vreau să-i spun cum am fost eu. Cum a fost lumea după ce-a plecat.

               Aici mă simt în regatul lui. Tabloul cu iele e încă agăţat de perete, soba de teracotă verde e încă acolo unde a lăsat-o. Bunica a schimbat mobila, oamenii au venit şi au plecat, casa a rămas şi odată cu ea, şi spiritul lui. N-am nici o poză cu el. Mama mi-a arătat una când eram foarte mică. Avea figura unui om chinuit, dar a unui luptător.

                Mi-am legat de încheietura mâinii o eşarfă cu motive tribale. Îmi lipsesc brăţările mele, dar să le caut, nu pot. Aş vrea să sar peste lunile astea şi să mă trezesc în iarnă, ancorată de zeul Bob, apărată de bunicul meu.

Război.

Aș fi vrut să scriu ceva. Au ațipit și nopțile. Sunt pe cale să ațipesc și eu. Aș vrea să dorm măcar o dată, să văd cum e. Mi-am pictat unghiile în culori de armată. Stilul ăla, camuflaj, de zice lumea c-am aterizat din Afganistan. Asta probabil înseamnă că mă pregătesc de război. Cică… da.
Tot încerc să leg o propoziție cap-coadă, dar am atât de multe de spus, atâtea de reproșat și atâtea de confesat, încât nu încap în lume. Dacă le-aș da drumul din mine, ar ocupa tot spațiul pe care-l vedem cu ochii. Carcasa de la ceas, debaraua, telefonul, adidașii, mallul, Dunărea mea, imprimanta, chiar și bateriile de la lanternă. Tare dor mi-a fost de Dunărea mea, deși n-am fost așa prietenă cu ea mereu. Știi, când dai de alții, te gândești cu drag chiar și la cei care ți-au fost indiferenți, dar pe care i-ai cunoscut din vedere. Faci asocieri – „a, da` aia de vindea ea castraveți ce-o mai fi făcând? Da` cum o fi chemând-o?!”  Mi-e că dacă aș începe să vorbesc, m-ar da Bob în judecată, pentru că i-am invadat locul de joacă.
Mai simplu ar fi să construiesc un baraj. Știți, cu tobogan din ăla pe unde se dă drumul la apă din când în când, ca să nu se adune prea multă în spatele lui și să se crape. Da. Sau mai bine, mi-aș închiria un tobogan. Aș lăsa și eu să iasă câte-o idee, câte-un gând. Tupeistele, ideile, gândurile, ideurile, gândele, gândurile, gândurile…
Mă las pe-o coardă, pe-un acord. Am șters de praf chitara. Cine-i motociclistul care-a scris o carte despre cele 7 mări? Spune-mi, cine-i el? John the revelator… Spune-mi, cine-i el? În fața unei ecuații cu o necunoscută, când te pierzi, de multe ori o iei prin excludere. Tot excluzând, poate te prinzi că de fapt nu necunoscuta e a naibii, ci tu cauți două răspunsuri în loc de unul. Pe unul îl aplici, pe celălalt îl ții de.. „în caz că nu merge celălalt”.
Dar dacă în loc de răspunsuri ar fi iepuri? Dar dacă în loc de răspunsuri ar fi palme? Dar dacă în loc de iepuri ar fi aeroplane și în loc de palme aș fi eu? M-am pregătit de război…

Oboseala

M-am gândit de multe ori. Ştii ce cred eu? Cred că nu devii neapărat mai înţelept odată cu vârsta, ci pur şi simplu, oboseşti. Îmi dau seama de asta doar dacă mă uit în jur şi ascult ce spun bătrânii. Sau şi mai bine, dacă stau şi îmi aduc aminte cum erau ei altădată şi cum au ajuns. E drept, înţelepciunea vine direct proporţional cu inteligenţa şi cu deschiderea la nou și la altceva. Dar pe lângă asa, e imposibil să nu vezi oboseala.
Pe brațele unora se văd tatuajele din tinerețe. Pe alții încă îi mai doare spatel de când au căzut de pe motocicletă, dar s-ar aventura din nou „călare pe motoare” ori de câte ori ar avea ocazia, dacă n-ar fi prea obosiți. Unele încă mai au reflexul de a da din cap pe muzică, deși nu atât de zbuciumat ca la șaișpe ani. Alții jelesc orele de tenis de câmp cu prietenii, drumurile lungi cu mașina pe care le făceau fără să adoarmă, zilele de vară când își cărau cortul în spate pe munte și cu chiu cu vai se înduplecau să-l instaleze când se însera, și nopțile când strângeau mâna celui drag și rămâneau cu ochii deschiși spre cer. Ar mai face-o de o mie de ori. Chestia e că.. au obosit.
Nu vreau să obosesc. Mi s-a zis Red Bull într-un timp. Nu vreau să rămân doar cu dorul, cu vorbele și cu reflexele. E absurd, știi. Niciun Gerovital din lume, oricât de puricat ar fi el de Ana Aslan nu te poate face să scapi de oboseală.
Era un timp când îmi doream să mor tânără, ca să nu ajung bătrână și ramolită, cum ziceam eu pe atunci. Acum nu mai vreau. Heh, se pare că totuși a venit și un pic de înțelepciune cu vârsta. Mă încălzesc cu gândul că există oameni care fentează oboseala aia – cei care-și lasă oasele să se odihnească, și sufletul să umble în continuare pe munte. Și se întâmplă chiar ca și oasele lor să o ia din loc și să urmeze sufletul pe coclauri. Nu-i exclus deloc… chiar deloc… Acum nu mai vreau să mor tânără.
E mai. Dimineață a fost frumos. Cică dacă port o șosetă pe dos, se întoarce vremea. De ce-aș face asta? N-am eu destulă putere să înving niște nori?! Am..
E plăcut să adormi fără gânduri. Gândurile continuă uneori în vis. Când îți golești mintea înainte să adormi, cred că Bob dă cu banul – Frate, ce dracu s-o pun pe-asta să viseze? Dacă aș fi normală, aș răspunde nimic. Măcar o dată. E curios. Ceașca se uită la mine. Eu mă uit la ea și mă gândesc. Odată, mă uitam la telefon. Apăsam tasta roșie când intra screensaver-ul, ca să văd ceasul. Așteptam. M-am obișnuit atunci să aștept. Poate încă mai am reflexe. Da, de fapt, încă mai am reflexe – am să-i consum bateria degeaba, așa…

Câmpiile Elizee.

Ei, acum… ce-ți rămâne de făcut? Am un Ford din `52, moștenire de familie, cu pielea de pe banchete roasă de timp și de cerberi. Bunică-meu avea vreo trei din ăștia în curtea din spatele casei. Erau folositori. Nu lătrau la noi, se dădeau numai la cei pe care nu-i cunoșteau. Într-o vară, bunicii mei au plecat în voiaj. Au lăsat cerberii liberi, să păzească împrejurimile, și casa. În noaptea aia, un copil din sat a încercat să intre pe fereastra sufrageriei. Auzise el că bunicii sunt plecați – veștile circulă repede în satele de munte – și a zis că asta-i șansa lui. Și-a adus scara și a proptit-o de perete. Atunci, unul dintre cerberi s-a aruncat în carnea lui și l-a sfâșiat în miliarde de bucăți fine de om. După asta, însă, s-a dat înapoi, și-a șters botul umed și s-a trântit la pământ. A rămas așa până a venit bunica, extenuat, fără vlagă, nemișcat, fixând luna care se rotea și se rotea ca o muscă beată prin fața ochilor lui. Bunica s-a dus în supermarket și i-a cumpărat o lămâie. Un cerber n-are voie să facă decât o victimă pe viață. Pe urmă, a împachetat câteva cămăși de-ale bunicului, o pereche de pantofi, vreo două de blugi, brățara lui, o cordeluță de păr și mandolina. Le-a așezat pe toate lângă cerber. A împletit din rafie un șnur pe care a atârnat o monedă de aur, și i-a pus-o la gât. I-a zis:
Eu iau Fordul. Tu, fă-ți o plută. O să mergem într-un loc, unde curge un șnur de apă pe lângă stânci. Acolo, sus, oamenii au săpat o bucată de șosea. Eu pe-acolo merg. În mijlocul drumului, așez un casetofon și dau drumul la muzică. Opresc mașina în drum și mă aplec peste balustradă, ca să te văd.
Tu te chinui cu pluta. Așa-ți trebuie, dacă nu ești în stare să legi două lemne. Ești singur acolo, jos, și nici măcar nu ești în stare să-ți ții echilibrul – și când te gândești că voiai să mai iei pe cineva! Poate-ar fi fost mai bine. Poate aș fi avut ocazia să-i așez și eu acelui cuiva o monedă de aur la gât, pentru vameș.
Plesnesc de răutate și sunt conștientă de asta, dar nu pot să nu mă bucur văzând că până și valurile se trag repede de sub picioarele tale.
Cred c-am să mă întorc la mașină și-am să închid portiera tare, să auzi. Am să pun cheile în contact și-am să-mi iau repede hasta la vista, baby de la stânci. Casetofonul, ți-l las, ca să-ți aduci aminte de mine, iar ăsta să fie ultimul tău gând. Nu te teme, n-ai nimic de aur, n-o să intri. Acolo, o să fiu doar eu, el, bunicul și cerberul. Fordul, o să-l parchez pe undeva, la soare.

(melodia începe pe undeva pe la 0:30)

Defect

Hurt people hurt people. E o linie din Greenberg. Parcă am mai scris pe-aici despre el. nu e un film strălucit, ba mai mult, pare unul făcut la beţie. E ironic, la beţie oamenii tind să spună mult mai multe lucruri raţional valabile decât îşi dau seama. Adevăruri. Râd de ele şi de ei, dau pe gât pahar după pahar, până cad sub masă şi atunci încep să plângă şi să se dea cu capul de pereţi, că viaţa-i grea, iar ei beau de necaz. Ridicolul ascunde un tragic acolo, undeva. Am fost certată cu alcoolul şi încă sunt. Am văzut cum a nenorocit familii, copii, şi m-a scârbit. Alţii au simţit pe pielea lor.
Răniţii îi rănesc pe cei din jur. Fericiţii îi rănesc pe cei din jur. Oamenii rănesc oameni. Ar fi trebuit să fim făcuţi din tablă, să funcţionăm cu fire, cabluri, ca un calculator. Să fim monitoare pe picioroange, cu cheiţă la spate, ca păpuşile muzicale. Când ne stricăm, să vină maestrul păpuşar să ne repare, iar noi să nu simţim defecţiunea. S-o luăm ca pe o pană de curent, să ne dăm seama că s-a întâmplat numai când ştim că a trecut deja, ca să nu ne mai consumăm înainte.
Ce fac, ce spun, ce gândesc cu voce tare, fac doar pentru că aşa simt. Mi-ar fi imposibil să mă dau drept cineva cumpătat şi echilibrat, să-mi controlez gesturile, vorbele, mimica, să mint permanent, să mă dau drept altcineva. Să nu fiu eu, aşa cum îmi spunea un prieten. Zic multe, şi multe din ele sunt prostii. Uitaţi-vă numai câte scriu aici. Uit la fel de multe, pentru că m-am obişnuit să scrijelesc lucrurile frumoase din viaţă. Altele, nu contează. Uit cu tonele. Am mâzgălit în conştiinţă un calendar de puşcăriaş. În el, am tras o linie pentru fiecare eveniment care m-a marcat într-un mod plăcut. Taică-meu îşi făcuse unul la fel cât a fost în ghips. El trăgea câte o linie pentru fiecare zi care trecea, cu un marker albastru. Când se împlinea o săptămână, le tăia pe toate cu o linie pe diagonală. Aşa fac şi eu, doar că nu le tai. Când se adună câte 10, le fac chenare în formă de chitară. Dacă aş pleca acum, cine va avea grijă de mine, să nu mă rănesc când voi face chenare? Îi spuneam unei prietene la telefon că lumea e o curvă, fără să ştiu că eu i-am cumpărat pantofii cu toc. I hurt people.
Mi-ar plăcea să devin un matematician calculat. Aşa, aş putea să controlez tot ce fac, ce zic, ce gândesc. Ei sunt eroii mei. Se ghidează după reguli stricte, probabil au toate hainele călcate, apretate, nu-şi prind părul cu creioane în stil japonez pentru că dau banii pe cafele în loc să-şi cumpere beţe. Au pantaloni la dungă…îşi pregătesc de seara ţinuta pentru a doua zi, asortează culorile, eheee… mie mi s-a întâmplat să iau pe mine primul tricou curat care mi-a ieşit în cale şi prima pereche de blugi. Greşesc. Unora, le iese un machiaj perfect. Lucrează la el.. dau şi fard de pleoape şi alte chestii. Eu nici măcar nu le ştiu denumirea, dar dau şi eu din cap şi răspund afirmativ când mă întreabă cineva, să nu pic de fraieră. Eu am un creion, un rimel şi un ruj. Şi ojă de unghii şi parfum.
Aş vrea să dorm în scorbura unui stejar bătrân şi să aud strigoii jucând cărţi, dar sunt doar un om pe nişte scări.