War Horse, 2011

Cum sesiunea s-a terminat de ceva vreme, și-am dat cu toții de Timp (cu T mare, ai citit bine), ar fi cazul să mai vâr și eu nasul în oala filmelor nominalizate la Oscar anul ăsta. Mai prost la capitolul filme ca acum, nu cred c-am stat vreodată, deci e cazul să recuperez.

Și încep cu-n clasis: War Horse, al lui Spielberg. De la Steven Spielberg, am primit de-a lungul timpului producții ca: Jaws (1975), seria Indiana Jones, Transformers Schindler’s List (1993), Saving Private Ryan (1998), Minority Report (2002), și muuulte, multe altele, care ne-au convins că nea` Steve își merită cu vârf și-ndesat considerația publicului larg și a Academiei. Acum primim un film cu cai – ăăă… cu UN cal.

Joey este un cal de rasă pe care tatăl lui Albert, un tânăr englez, îl cumpără la licitație pe 30 de lire (adică enorm pentru anii de dinaintea Primului Război Mondial), chiar dacă familia avea nevoie de un cal de tracțiune, și nu unul de podium. Albie se atașează de cal și în ciuda insistențelor mamei – du-l înapoi! – sau ale tatălui, un pic mai violente, adică implicând un deget pe trăgaciul puștii, îl dresează. Filmul curge lin, cel puțin în prima lui parte. Săraci fiind și neavând alte surse de trai, Albie și-ai lui sunt nevoiți să-l înhame pe Joey la jug și să-i arate cât de frumos se ară un câmp plin de pietre și uscat ca oasele lui Tutankamon. Chin, tortură, transpirație, greutăți, mai mare dragul ți-e de ele, dar chiar în mijlocul lor filmul începe să șchiopăteze la capitolul credibilitate: ploaia înmoaie pământul și calul trage la jug ca și cum ar fi tras după el un sac cu puf. Dar ce mi-e credibilitatea, când vorbim de un film făcut după regulile stricte ale metodei clasice?! Aiurea! Zi-le, Loredana!

Așa… napii plantați pe terenul arat de Joey se duc dracului după un potop, și familia se află din nou într-un impas financiar, ceea ce înseamnă, din punct de vedere cinematografic, o intrigă târzie, la care ajungi doar dacă-ți proptești țepușe în stânga și-n dreapta ca să cazi cu capu-n ele și să te trezești în caz că te ia somnul. Dar acel deux ex machina intervine din nou și Power-Puff  saves the day: Începe războiul, și tatăl lui Albie are acum ocazia să-l vândă pe Joey frontului, ca să iasă din situația grea, însă mutrița plângăreață a băiatului îl determină pe ofițerul care urma să intre în posesia calului să-i promită că fapta în cauză nu e decât o închiriere, și că va avea el grijă să i-l aducă înapoi intact și cu fundă sclipicioasă la coadă.

Ei, dragii mamei, de-aici începe distracția. Joey se transformă într-un Lassie credincios și Albert în soldatul Ryan și amândoi se joacă cu istoria/ geografia/ războiul/ moartea/ tranșeele. Credibilitatea și verosimilul se duc dracului de tot – calul galopează prin tunuri, împușcături și sârmă ghimpată și scapă cu viață, ofițerul în posesia căruia intrase odată închiriat ascultă o muzică care-a fost compusă mult după ce războiul s-a terminat, o motocicletă e înmatriculată 2011, un englez și-un neamț ajută armăsarul să scape de sârma ghimpată și după ce-l salvează dau cu banul în cel mai colegial mod ca să stabilească al cui va fi Joey, Albie, semi-orbit din cauza gazului de pe front, îl recunoaște pe Joey doar din ceea ce aude de pe la camarazi.

Spielberg mizează pe scenele emoționante, izvorâte din motivul fumat   prieteniei și atașamentului dintre oameni și animale, dar dă mai degrabă impresia unui plângi, că te bat! Desigur, unii vor tresări la ochii ăia mari pe care-i face Jeremy Irvine (e debutant băiatul, vă iert dacă n-ați auzit de el) în rolul lui Albert, la chinurile calului prins în sârmă ghimpată sau încercând să are un câmp pietros sau la lumina portocalie a soarelui de asfințit care marchează întoarcerea acasă.

Un film clasic din prima până în ultima scenă, în timpul căruia uiți că te afli în 2012. Cadre turnate corect, deloc supărător sau strident. Actori comuni, care nu se remarcă mai mult decât trebuie. O acțiune principală care asigură unitatea firului narativ înfășurat în jurul calului. Deranjante par doar lumina și muzica, care stau după noi cu un bici invizibil ca să ne stoarcă niște lacrimi, dar trecem peste. Acțiunea cuminte, chiar prea cuminte, dă impresia de un anumit bătrânism, despre care nu-mi dau seama dacă vine din poveste, sau de la regizor (cică filmul e adaptare după o nuvelă englezească).

La fel de incredibilă ca și povestea lui Joey este nominalizarea filmului la categoria cel mai bun film de la Oscaruri, dar n-ar trebui să mă mai mire chestia nimic după victoria Discursului de anul trecut. E bun, nu foarte bun. Merge, dar nu merge la Oscar, ci într-o sufragerie încălzită bine, în timp ce afară tai cu drujba norii negri. De la mine are un 8, și-un bonus pentru Spielberg: niște gheață, să se mai învioreze.

Anunțuri

About Anca G.

O "nenorocită" şcolită în filologie şi rock, care a "fumat" pentru prima oară scrisul când n-a mai avut unde să adune revolta.

Posted on 12 Februarie 2012, in D'ale sunetului. Bookmark the permalink. 4 comentarii.

  1. Anca, filmul este o adaptare dupa un roman pentru copii, de aici tenta moralizatoare si neverosimilul. Pentru ca am tradus romanul in limba romana, am intrat in el cu destula atentie, asa ca pot sa spun ca translatia lui Spielberg nu este rea deloc.

  2. Frumos filmu` … are mai multe conotaţii şi morale… 😀

  1. Pingback: Calul războiului/ Cal de război (War Horse) « licărirea unei clipe de fericire

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: