Mașa îl mănâncă pe Vasile

Mașa a mâncat într-o zi niște ouă verzui. Le cumpărase de la aprozarul din colț, cel care vântura norii în fiecare după-amiază cu lamele de ras prinse în vârful unui par, ca paletele unei mori de vânt. Parul era fixat de hornul din colțul din dreapta, iar în colțul din stânga era un par care avea în vârf niște lame de ras, prinse ca paletele unei mori de vânt. Sunetul pe care-l făceau lamele când vânturau norii era singurul lucru care o ghida pe Mașa spre magazin. De-acolo își lua provizii.

Cu câteva zile în urmă, ochise niște ouă albastre, pe care se gândise instantaneu să le facă omletă. Că tot era femeie măritată și trebuia să învețe să gătească. Îi spuse imediat vânzătoarei ce avea de gând să facă. Și-i mai spuse că, pe lângă ouă, ar fi fost în regulă să cumpere niște berze mici-micuțe/ ciocuri – ace de-albinuțe/ corzi alb-negre de grenade/ de pe câmpuri de balade/ triste, lungi, din mii-trompete/ pentru cele 10 fete/ văduve din zori de arme/ pentru care-amorul doarme. Vânzătoarea se arătă foarte încântată, și chiar o completă, spunându-i să-i cumpere niște vaselină cu care să dreagă marginile craterului.

Ajunsă acasă, mașa găti ouăle albastre, puse berzele alături, presără peste ele niște sare și boia, pentru că-i plăcea mâncarea condimentată, și după ce le savură vreun sfert de oră, bucățică cu bucățică, se așeză pe jos, cu mâinile încrucișate pe piept, și așteptă.

Peste două ceasuri, omleta își făcu efectul. Mașa simți că îi ia foc stomacul. Prin intestine i se plimba mic balaur/ pene-coapte/ neputând spune nici șoapte/ de dor, ură sau iubire/ monstru veghi de păgubire/ încastrat de ani în oale/ din care-Atlas făcu, moale/ zece șmechere grenade/ de pe câmpuri de balade.

Mașa simțea că-i plesnește sufletul de bucurie, pentru că visul i se împlinea în sfârșit. Balaurul îi urca prin vene până sus, în creier, unde începu să tușească și să scuipe foc, până măcină fiecare circumvoluțiune. Atunci se găsi el, singur, închis în țeasta goală a Mașei, care se tot invoca zeii, cerându-le ca balaurul ei să nu moară niciodată. Ba, îl și boteză în gândul ei. Îi spuse Vasile. Vasile gemea cu foc din plămâni, iar Mașa îl auzea în urma sunetelor, ca un zgomot care, în loc să se adreseze urechilor, iese din ele și se ia la gâlceavă cu lumea. Urla pe urechi, urla pe gură, urla pe nările Mașei, scuipând foc și pară, minut după minut, secundă după secundă, foc după foc, până când urechile ei începură să se crape, ca și marginile nărilor și buzele. Iar atunci când Vasile țipă cel mai strașnic, întreaga carne i se topi pe față, și Mașa nu mai putu decât să ducă mâna la cap și să-l mângâie.

Anunțuri

About Anca G.

O "nenorocită" şcolită în filologie şi rock, care a "fumat" pentru prima oară scrisul când n-a mai avut unde să adune revolta.

Posted on 26 Ianuarie 2012, in D'ale sunetului, Maşa. Bookmark the permalink. 1 comentariu.

  1. Florin Buzdugan

    ba scrii prea mișto, ba scrii.

    hmmm:-?; cred că e ceva în sângele tău ce mă duce cu gândul la basmele Fraților Grimm sau ale lui Crenguță, dragul de el. din ce am citit eu; desigur, mai îs muuulte, dar un lucru e sigur: ești pe drumul cel bun!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: