Mașa se gătește de nuntă

Aseară am visat că o visam pe Mașa.

De fapt, mă ridicasem în capul oaselor și mă uitam pe marginea patului, acolo unde așteptam să-mi zvâcnească mâna pe care o tăiasem din încheietură înainte să mă culc. Mă gândeam că era o vreme când mâna îmi pâlpâia la fiecare 20 de minute, dar au trecut alte 30 și încă tot atâtea 40, încât au ajuns la 50, și n-a mai pâlpâit. Mi-am dorit aseară să nu mă mai uit înspre marginea patului.

Era la nunta ei, împodobită strâmb cu voal din picioare de muscă țesute atât de fin, încât nici nu-ți dădeai seama că gleznele ieșeau câteodată din genunchi, și nu din falange. Cu fire subțiri, Mașa își croise singură toată ținuta. Legase muștele între ele, de fald, de mâini și de curele, iar la picioare, le cususe, ca-n treacăt să nu fie-apuse de-un crivăț molcom, slab și dulce, încoa de-o vrea să o apuce. Plasa, o parfumase cu mentol dres cu aspirină și o agățase de o diademă lipicioasă care-i ține părul cuminte pe cap, pe umeri, și în fine pe spinare, de unde aluneca pe vârfurile unghiilor. Muștele din care își făcuse voalul, le prinsese într-o zi de joi-paznic-de-noapte din tinerețea ei, când imediat după ce le-a așezat în borcan în ordine alfabetică, le-a scos și le-a pus pe o sârmă în soare, să se-usuce zâmbitoare cum în alte zeci poieni, slobozind prin buruieni, se usucă melcii goi, prinși în mreje de strigoi. Pe urmă le-a jupuit spinările și le-a sortat: muscă cu mânuțe și picioare pentru voal, spinare pentru mănuși. Și a păstrat Mașa spinările ani de zile, până s-a hotărât să le amestece într-un cazan cu smoală fierbinte și să le toarne în forme de mănuși.

Și le-a pun pe amândouă să nu fie caz de plouă, tot mai sus pe mâna dreaptă, că i se părea mai coaptă, și s-a privit în oglindă. Era mândră de ea. Se vedea pentru prima oară frumoasă. Își admira capul mare încadrat de voalul de muște și ochii i se închideau ca și cum ar fi vrut să doarmă și să iasă prin ochii ei, ca printr-un ochi de geam. Simțea că mai văzuse odată niște geamuri, atunci când nu era încă născută, și se strânseseră pe la ferestre cetele de cântăreți, mâini, picioare și scaieți de păpuși suflând ca vite printr drojdii vitregite de otrăvuri stafidite.

Rochia o avea împrumutată. Era pentru prima oară în viața ei când își fixase în gând ideea că avea să poartă rochie, și nici măcar nu se revolta. Se imagina mergând către o înălțime depășită cu pași rari, în timp ce-i cântau doi arhangheli din oase găurite. Vedea un dar, și nu voia să-l vadă, voia numai conjuncții coordonatorare.

Își ridicase atunci cu greu pleoapele și lăsă să i se vadă globii oculari, cu retina moale de moașă. Avea voal și mănuși, rochie de împrumut, mergea către o înălțime depășită, dar niciun fir din părul ei nu se întoarse înspre urechi să le zică. Că nu ține în mână altceva decât o mână de-a mea, pe care mi-am tăiat-o înainte să adorm, ca să o așez pe tăblia patului și să lumineze la fiecare 20, 30, 40, 50 de minute, să-mi arate că trăiește.

Anunțuri

About Anca G.

O "nenorocită" şcolită în filologie şi rock, care a "fumat" pentru prima oară scrisul când n-a mai avut unde să adune revolta.

Posted on 14 Ianuarie 2012, in D'ale sunetului. Bookmark the permalink. Lasă un comentariu.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: