American Horror Story

Cum toamna asta m-am cam abţinut de la a scrie despre seriale pe blog, a venit timpul să-mi iau revanşa (după deviza mai bine în midseason decât niciodată). Supernatural îşi revine încet-încet (uneori chiar foarte încet), pentru Dexter prevăd un scandal în care va fi implicată şi dimensiunea religioasă (curioasă găselniţă din partea scenariştilor), pe Sons of Anarchy îi amân pentru vacanţă, că-mi cam pierd interesul dacă văd câte-un episod pe săptămână, iar ca noutate… da! Am o noutate. Noutatea mea se numeşte American Horror Story. I-am tâmpit mai pe toţi cunoscuţii mei cu serialul ăsta, dar nu-mi pare rău. Mă simt bine-dispusă când devin dependentă de ceva care chiar merită, iar serialul merită din plin.

Chit că se află abia la primul sezon, scenariştii din spatele American Horror Story ştiu să capteze atenţia şi să menţină un spectator în priză câte 45 de minute săptămânal. E şi normal, pentru că o parte din stuff-ul serialului au mai manevrat motoarele şi pe la Nip/Tuck (altă producţie cel puţin twisted) şi Glee (care mie mi se pare o cretinătate în cel mai înalt grad, dar măcar i-a obişnuit pe nenii ăia de la filmare cu metodele de manipulare a publicului – ceea ce me gusta).

Ca actori, o vedem pe Connie Britton… ăăă, aia din remake-ul după Nightmare on Elm Street, pe Taissa Farmiga (sor’sa lu’ Vera), care mie-mi aduce aminte de uşor-psycho puştoaica lu’ Cal Lightman din Lie to Me – sau cel puţin, privirea ei, pe Jessica Lange (Big Fish, Cape Fear, Cat on Hot Tin Roof), pe  Dylan McDermott (Dark Blue), care are o problemă în a-şi ţine pantalonii pe el, şi pe încă câţiva neni talentaţi şi foarte bine aleşi.

Povestea e cam aşa: domnu’ Ben Harmon (Dylan McDermott), psihiatru respectabil, calcă strâmb şi-şi înşeală nevasta, pe Vivien (Conne Britton), chiar dacă cucoana era însărcinată. Tanti îl prinde în toiul luptei, şoc care-i provoacă un avort spontan. Trecând peste situaţia cu pricina (şi nu prea), familia – din care mai face parte şi puştoaica Violet (Farmiga) – uşor iubitoare de lame, hotărăşte să se mute. Ghiciţi unde – într-o casă bântuită, logic, că doar serialul se numeşte American Horror Story, şi trebuia să înceapă cât mai banal cu putinţă. Nu, numai banal nu e, în ciuda faptului c-am mai văzut începutul ăsta de n’şpe mii de ori prin filme/seriale. Începe un balamuc total, în care nu-ţi mai dai seama cine e mort şi cine trăieşte, cine e bătrân şi cine e tânăr, cine-i nebun şi cine nu-i (ceea nu-i prea grav, întrucât pe-acolo, mai toată lumea e dusă rău de tot). Casa se vinde „la pachet” cu cleptomana blondă Constance şi fi-sa suferindă de sindromul Down (mă întreb dacă actriţa care-o joacă suferea de chetia asta, că prea e autentic jocul ei), cu Tate, un kinder blond care-o să pună ochii pe Violet (şi nu numai ochii, şi nu numai pe Violet), cu menajera Moira (foarte cuminte tipa…) şi cu alţi câţiva strigoiaşi simpatici.

Din punct de vedere cinematografic, serialul se apropie de profesionalismul cu care-i filmat în genere, un film în toată regula. Sar pe tine o grămadă de referinţe la filme culte – la un moment dat te aştepţi ca Ben să spargă uşa de la baie cu-n topor şi să strige „here’s Johnny!”, ca-n Shining, sau te uiţi chiorâş la gravida Vivien, aşteptându-te să revezi Rosemary’s Baby. A, şi atenţie la Tate – cine o să se uite, o să fie cu ochii pe el non-stop, fie că vrea, fie că nu –  care-şi face intrarea în şcoală având ca soundtrack cântecelul fluierat din Kill Bill.

Cât despre intro, face toţi banii. Nu e chiar atât de sick cum e ăla din Dexter, dar îţi ia ochii cu bucăţile de mâini/picioare/copii din nişte borcane cu formol prăfuite şi o muzică minimalistă, care-şi face efectul mai tare decât dacă pe fundal s-ar auzi Iron Maiden (nu că mi-ar displăcea…)

Ce-mi mai place la serial, e că încet-încet îşi croieşte o mitologie proprie (chiar dacă împrumută multe elemente din ograda altor producţii, ştie să le întoarcă cumva, încât să le dea un aer personal şi proaspăt) aşa cum făcea acum vreo 5 ani nenea Kripke cu Supernatural.

Ce nu-mi place: n-are decât 13 (sper eu) episoade pe sezon…

Şi-aveţi aici trailerul – pentru că meritaţi.


Anunțuri

About Anca G.

O "nenorocită" şcolită în filologie şi rock, care a "fumat" pentru prima oară scrisul când n-a mai avut unde să adune revolta.

Posted on 12 Decembrie 2011, in D'ale sunetului, Film. Bookmark the permalink. 6 comentarii.

  1. am vazut 3. filmul asta da dependenta. chiar ca pare film de lung-metraj, nu serial. abia astept sa vad si celelalte episoade. si sac sac sac… eu mai am vreo 8 episoade pana cand trebuie sa astept o saptamana pentru urmatorul 😛

  2. American…Horror…Story…Notat. Ok, am reţinut. Mersi 🙂

    Abia aştept vacanţa…

  3. aflasem de ceva timp de filmul asta si am citit o recenzie… dar nu m-a convins sa-l vad. mi se parea prost. numai ca acum, in urma articolului tau abia astept sa-l vad. azi o sa deschid vreo 2 episoade si te anunt dupa cum mi s-a parut

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: