Film 2011: Nepământene

2. Another Earth – regizor cu aer indie, nominalizare la Sundance, cu William Mapother (care-a mai dat prin Lost, Criminal Minds, The Grudge, etc) şi Brit Marling (pe care-aş lua-o de undeva, dar nu ştiu de unde). Un film aproape european, Another Earth este Winter’s Bone-ul de anul ăsta. Tăcut, lent, molcom, dar pocnind de tensiune în fiecare cadru, filmul spune povestea unei anume Rhoda, fascinată de spaţiul cosmic, studentă la o facultate de profil, care ia viaţa unei mame şi a copilului ei într-un accident de maşină, într-o seară când se întorcea beată de la o petrecere. În aceeaşi seară se anunţă la radio descoperirea unei planete care pare o oglindă a pământului. Conformaţia continentală, oceanele, atmosfera, până şi oraşele par să aibă aceeaşi organizare ca şi pe Planeta Albastră. Minunăţia (care fusese până atunci ascunsă de Soare – mai are cineva un sentiment de deja-vu?) e observabilă pe cer ca o pată albastră. E pretext. Toată şarada asta cu planeta e un pretext în spatele căruia se ascunde o poveste despre vinovăţie, remuşcare, iertare şi căutarea sinelui. O bijuterie de film.

1. Melancholia. Oh, Bob, maica Bobului! (asta e parafraza de la „Doamne, maica Domnului!”). Tu ce-ai face dacă ai şti că peste câteva zile poate să te lovească o planetă de două ori mai mare decât Pământul? Melancholia, de la… cea de-a doua iubire eternă a mea în materie de filme (prima e Tarantino), Lars von Trier, e un film care te face să te uiţi la cer cam ciudat multe luni după ce ai vizionat pelicula. Ştiu că l-am văzut într-o noapte cu lună, şi efectul lui a fost mult multiplicat. Filmul e structurat pe două părţi, una în care ni se prezintă o nuntă – simbol al unui început – dar o nuntă bolnavă, care-ţi dă permanent impresia că ceva rău se va întâmpla. Nu degeaba are Kirsten Dunst o figură de parcă a fost la ciclu 10 ani fără pauză. Justine (Kirsten) este de fapt prototipul omului împăcat cu soarta, care nu are nimic de pierdut (ipostază în care o vom vedea mai clar în cea de-a doua parte a filmului). I-a fost mereu greu să intre în normalitate şi nu simte revoltă când află că lumea se apropie de sfârşit. Soră-sa, Claire, jucată magnific de Charlotte Gainsbourg (n-a pus nici juma’ de gram pe ea de la Antichrist încoace, dar o prinde al naibii de bine rolul), este întruchiparea opusului lui Justine. Are o familie frumoasă, o viaţă la construcţia căreia a muncit mult şi în care se simte bine, de aceea disperarea ei e total îndreptăţită.

Pe lângă poveste, von Trier aduce în imagini o poezie de care te ataşezi greu, pentru că filmul merge lent, dar de care nu prea mai poţi să scapi, odată ce ai prins gustul. E un drog, o muzică ciudată care crează dependenţă. Pe undeva, într-o cronică de pe Cinemagia, i s-a spus filmului poezie vizuală, şi sunt total de acord cu afirmaţia asta. Pe parcus uităm şi că privim de fapt un pseudo-SF, şi că pseudo-SF-ul eşuează bine de tot (atenţie la fenomenele naturale de dinainte de… punctul culminant), şi că Kirsten Dunst stă goală pe albia unui râu şi contemplă planeta într-o fascinaţie a răului cu mult ieşită din normal, şi că, şi că, şi că, şi că… dar nu asta contează. Contează că după ce creditele de sfârşit se încheie te ridici de pe scaun, te uiţi chiorâş în sus şi te întrebi Frate, dacă mâine mă păleşte-n cap o Melancholie d-asta, eu chiar am trăit degeaba?!…

P.S. Ceva-mi spune că von Trier ar putea să facă un film şi despre asamblarea pixurilor ecologice, şi tot ar ieşi o capodoperă din mâinile lui.

Menţiuni:

          

1.      Rise of the Planet of the Apes And I say… YES! Doamnelor şi domnilor, aşa se resuscitează o franciză! Bucata din serie (şi nu prea, pentru că e cam pe lângă subiectul celorlalte părţi, deci dacă n-aţi văzut filmele anterioare, îl puteţi vedea fără probleme – e un fel de început) e o gură de aer proaspăt în materie de filme pe anul ăsta. Şi nu mă refer la efecte speciale şi tehnică regizorală, ci la realismul cu care îşi semnează Rupert Wyatt producţia. Şi thanks Bob, nenii din spatele cortinei n-au mai adus actori machiaţi pân’ la refuz care să joace primatele, ci s-a folosit tehnica din Lord of the Rings, care-a stat la baza lui Gollum, ceea ce-i un mare plus. Pe scurt, un om de ştiinţă magistral interpretat de James Franco, testează un leac pentru Alzheimer pe o… „cimpanzică gravidă” (e brevetată expresia), dar medicamentul are un efect cu totul neaşteptat – „cimpanzica moare”, dar kinderu’ ei (numit – ce coincidenţă! – Caesar, se naşte cu un IQ de te lasă interzis. Şi de-aici până la revoluţia maimuţo-democratică nu e decât un pas. A, şi-l mai vedem pe Draco Malfoy… ăsta… Tom Felton cum se prăjeşte. Me likes it!

2.       X-Men: First Class, pentru că-s total moartă după seria asta, pentru că porecla mi-a fost dată după un personaj din oamenii X (tipa cu şuviţă albă), pentru că e dinamic, revigorant, şi pentru că nu plictiseşte nicio secundă.

Anunțuri

About Anca G.

O "nenorocită" şcolită în filologie şi rock, care a "fumat" pentru prima oară scrisul când n-a mai avut unde să adune revolta.

Posted on 25 Noiembrie 2011, in D'ale sunetului, Film. Bookmark the permalink. 4 comentarii.

  1. Şi zici tu că Melancholia asta e mişto? Cu tot cu Mary Jane Watson? Că eu am văzut prima jumătate de oră şi aveam impresia că mă uit iar la Tree of Life. Da’ dacă zici tu, îi mai dau o şansă.

    Şi eu am fost plăcut impresionat de X-Men, mai ales că a performat un actor care mi-e simpatic, adica Nicholas Hoult.

  2. Rise of the planet of the apes e genial… Cred ca e cel mai bun film al acestui an… Parerea mea xD

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: