Se zice că uităm

Se zice că uităm. Eu aş zice c-am scris deja nepermis de multe aberaţii pe tema asta pe blog, dar aş mai zice şi că asta simt, asta trăiesc, şi oricât m-aş strădui, nu pot să-mi dau comandă de o altă stare care să-mi fie livrată prin curier rapid. E-n natura noastră de oameni să ne zbatem şi să dăm tot ce-avem mai bun în noi pentru ceea ce credem că ne va aduce un bine. Depunem efort, consumăm calorii. Chiar, acum mi-a picat fisa. Asta poate fi cea mai bună reţetă de slăbit. Când eram puştoaică şi încă eram în relaţii bune cu mătuşi-mea, ea-mi zicea că poate slăbi şi 2 kilograme pe zi. Eu, bineînţeles că n-o credeam şi nici nu mă gândeam că voi ajunge vreodată să-mi aduc aminte de vorbele ei. N-o dau ca model de înţelepciune, că n-a fost aşa ceva. Nici acum nu este. Culegea de pe stradă câini, pisici, păsări, şi le aducea acasă la ea. Odată, adusese o cioară. Avea aripa rănită. A pansat-o. I-a zis „Ciorex”. De-atunci, a rămas sursă de bună-dispoziţie pentru noi – în momentele în care nu e de faţă…

Cu sau fără Ciorex, forţez un zâmbet. Fie el şi fals. Take me down to the paradise city. Mereu am spus că şi un zâmbet fals e bun în lipsă de-altceva. Unul forţat, atunci când ţi se cere să zâmbeşti, dar un drac care-şi vâră coada-n mintea ta, te împiedică s-o faci. De la un zâmbet forţat la unul real, e un pas foarte mic. Plăcerea vine de multe ori din obişnuinţă. E ca şi cum te-ai obişnui să mănânci în fiecare zi câte-un pumn de sare, chiar dacă nu-ţi place. E posibil ca într-o zi să ajungi să mănânci sare pentru că te-ai obişnuit cu ea şi-a început să-ţi placă.

O cioară, o pasăre neagră, o pisică neagră, semne rele, semne multe. Şi eu, încercând să fac mişto de ele. Eu vreau altceva, aşa declar. Dar de fapt, cred că trec prin aceeaşi situaţie ca şi tine: una care se loveşte de Blackbird. A fost a doua oară. A treia, nu va mai exista. Mă gândesc că orice om normal ştie când să se oprească. May you never be broken again. N-o să mai fiu, m-am călit. Aşa cum vă implor să zâmbiţi, sau cel puţin să forţaţi un zâmbet, voi zice şi eu nu-mi pasă de atât de multe ori, încât sper că voi începe s-o cred.

Anunțuri

About Anca G.

O "nenorocită" şcolită în filologie şi rock, care a "fumat" pentru prima oară scrisul când n-a mai avut unde să adune revolta.

Posted on 9 August 2011, in Amintiri, Cuvinte, D'ale sunetului. Bookmark the permalink. 3 comentarii.

  1. sti cum e ..”toate isi au rostul lor”.imi place postul!

  2. :)…
    … se pare c-ai avut partea ta de lupte, razboaie…si sange varsat…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: