The Dreadnoughts

Unul dintre lucrurile pe care le apreciez cel mai mult la un serial/film este (bineînţeles), muzica. Asta, desigur, dacă nu cumva se întâmplă să joace Johnny Depp, caz în care mi se întâmplă să uit şi de muzică, şi de decoruri, şi de… ei bine, de mai tot :D. Dar nu asta e ideea. Ne zicea un profesor de muzică, unul dintre cei mai inteligenţi oameni pe care i-am cunoscut, şi singurul de care-mi face plăcere să-mi amintesc din generală, că un horror fără muzica specifică poate fi prezentat foarte uşor şi sub titlul de comedie/romantic/război, şi nimeni nu şi-ar da seama, şi ne îndemna la un experiment: să vedem Exorcistul fără sonor, în timp ce dăm play la o casetă (da, casete se numeau chestiile alea cu bandă din Antichitatea în care am trăit eu) cu muzica din filmele lui Charlie Chaplin, eventual Modern Times. Poate exemplul pare puţin forţat, dar se întâmplă să funcţioneze.

Din filme/seriale, mai iau contact cu muzica pe care unii o consideră ciudăţică, dar care se întâmplă să-mi placă aşa de mult, încât rămâne în player câte-o săptămână-două. Cam aşa am păţit cu The Dreadnoughts, pe care i-am cunoscut din Sons of Anarchy.  Cine nu ştie serialul, dar e pasionat de domeniu’ cu pricina e anunţat pe această cale să facă rost de toate sezoanele cât mai repede, că pierde un tacâm genial format din motoare, rock, IRA, family stuff, datorie, onoare, răzbunare, şi-aşa mai departe (trecem cu vederea strategia prin care regizorii au forţat asemănarea unui personaj principal, şi anume Charlie Hunnam cu Kurt Cobain, ca să atragă puştoaicele – sau cel puţin asta e părerea mea). Aşaaa…

The Dreadnoughts, ne spune Wikipedia, s-a format în Vancouver, prin 2007 din cinci tineri morţi după muzica folk europeană. Am descărcat dicografia lor – 3 albume, ditamai repertoriul – iar unul din ele, Victory Square, a ajuns şi pe telefonul meu, deci vă daţi seama că m-au cam atins băieţii. E şi imposibil să nu te atingă, mai ales dacă nume ca Gogol Bordello sau Goran Bregovic nu-ţi sunt indiferente. Şi da, în The Dreadnoughts, considerată tânără trupă de celtic punk găsim destule influenţe de la nenii mai sus menţionaţi, plus câteva pasaje recognoscibile din Iosif Ivanovici (brusc m-a prins un mare şi tare dor de Galaţi), dar pe ritmuri ruseşti şi est-europene, sau din ritmurile ţigăneşti (mai fain aşa decât gypsy) şi din cunoscuta polka.

Logic că cea mai faină parte nu mi se pare aia de chitară/bass, ci vioara care se vede excelent pe Victory Square mai ales în piesele Samovar (samovarul este un vas rusesc de metal în care se fierbe apă… şi nu numai – da, am căutat pe Dexonline, so what?!) sau Grace O’Malley.

O recenzie destul de amănunţită a albumului Victory Square găsim pe Sputnikmusic. Iar albumele… well, toată lumea cam bănuieşte pe unde se găsesc albumele, deşi o trupă ca asta ar merita cumpărată şi mai ales promovată.

Aistea-s albumele:

1. Legends Never Die – 2007

2. Victory Square – 2009

3. Polka’s Not Dead – 2010

Iar aistea-s două din piesele pe care le-am ascultat în draci:

 

Anunțuri

About Anca G.

O "nenorocită" şcolită în filologie şi rock, care a "fumat" pentru prima oară scrisul când n-a mai avut unde să adune revolta.

Posted on 5 August 2011, in D'ale sunetului, Muzica. Bookmark the permalink. Lasă un comentariu.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: