Drept la criogenie

          Nu știu dacă aș avea vreodată dreptusă cer ceea ce vreau să cer. N-am cum,  îmi e greu numai să mă gândesc și mă simt ca indezirabilul numărul 1, ca cel  mai mare tupeist al pământului peste care merită să cadă cerul și să i se  spargă-n cap în bucățele. Vreau să strig și să cer ajutor, caut pe cineva  dispus să-mi lege mâinile la spate și s -mi pună scotch la gură, ca să nu pot  să scriu, să caut sau să vorbesc, pentru că știu că n-aș face decât să cer ceea  ce nu trebuie. Cererea mea este una ingrată, care ar răni și ar ține pe loc  cursul lucrurilor și nu sunt cu siguranță cea pentru care pământul s-ar putea opri.
             Mi-a făcut bine ce-a fost. Don`t you cry tonight, pentru că s-ar putea să mă răzgândesc, să-mi aduc bagajele  înapoi și să mă încui în casă. Sunt impulsivă și nebună, aș fi în stare să iau  pistolul tatei și să împușc singurul lucru care stă în calea mea și a timpului,  singura ființă, căreia i-aș sări în spate și m-aș prinde de ea cu ghearele. Am unghiile  date cu ojă, asta știi. N-aș fi eu dacă aș omite detaliul ăsta. Cred că.. am să  salvez postul ăsta pentru când o să fiu departe. O să se vadă atunci. N-am cum să cer răbdare, mai bine m-aș împușca decât să fac asta, n-am niciun drept.
           Mereu m-a fascinat gheața, frigul. Am vrut să-mi iau bilet la  Transsiberian, să plec singură și să stau două săptămâni în frig, să mă călesc.  Să nu mai simt altceva și când ajung acasă să găsesc totul schimbat, ma liber  și mai aerisit. Să aduc cu mine din răcoarea de acolo. Nu cred că mi-aș fi luat  haine groase, mi-ar fi plăcut să simt frigul până-m măduva oaselor, nefiltrat  așa, brut, firesc. Poate aș fi fost destul de nebună încât să sar din tren pe  la mijlocul călătoriei și să rămân acolo, să mor înghețată. Poate aș mai vrea încă să fac chestia asta, deși nu mai caut rute și prețuri.
             Aș vrea să îngheț acum, în plină vară și să mă trezesc peste câteva luni. Când  mă trezesc, vreaă să găsesc casa goală, munți de praf peste rafturi și pânze de  păianjen la ferestre, în loc de perdele, foile cărților îngălbenite și mâncarea  din frigider stricată, cafeaua transformată-n scrum, salcâmul îngălbenit și ars  de soare, dar lumea de-afară, la locul ei, vie și neschimbată, veselă. Atunci mi-aș  scoate pantofii și mi-aș șterge unghiile cu acetonă, aș arunca puloverul și-aș  ieși afară în picioarele goale, ca să simt pietrele cum îmi înțeapă tălpile. Aș vrea să simt asta. Așa m-aș simți vie, liberă.
           N-ar mai fi nevoie să gândesc ceea ce vreau acum. N-aș cere. N-aș îndrăzni.
Anunțuri

About Anca G.

O "nenorocită" şcolită în filologie şi rock, care a "fumat" pentru prima oară scrisul când n-a mai avut unde să adune revolta.

Posted on 18 Iulie 2011, in Cuvinte, D'ale sunetului. Bookmark the permalink. 3 comentarii.

  1. …frumoasa postarea :)…
    … insa cata durere ai strans in tine…

  2. cata tristete… uneori si eu ma simt asa. ironia e ca multi ne simtim asa si in momentele alea suntem unici… de fapt singuri.

  3. superb:) salutari din botosani:)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: