Leapșă cu filme!

Am primit o leapșă de la Filmsinopsis, site pe care am o rubrică de cronică de filme – Twisted Tuesday. Site-ul a intrat în vizorul meu cu mult timp înainte să scriu pentru el, mai ales pentru calitatea articolelor și pentru că mă mai scotea din impas când n-aveam idee în legătură cu ce filme mai vreau să văd. Și cum o leapșă n-am mai primit demult și pentru că… e despre filme! (:x), n-am putut să mă abțin să nu dau curs invitației. Deci…

Filme Străine

1. Filmul preferat – știu că v-am intoxicat pe-aici cu dragostea mea pentru filmele lui Tarantino, dar am să mai scriu de câte ori o să am ocazia: Pulp Fiction! Și pentru că nu pot să mă opresc doar la un titlu, mai pun și Arizona Dream și Dom Durakov (e rusesc și-i mega-extra-super-hiper fain)

Și-acum… să vedem cum mă descurc să le organizez pe genuri:

animaţie: Ratatouille

acţiune: Pulp Fiction

dramă: Leon, Taxi Driver

comedie: In Bruges (nu e chiar… tipul de comedie la care se așteaptă majoritatea)

istoric: Shindler`s List, Gladiator

mister: Shutter Island

sf: The Planet of the Apes

război: Shindler`s list, Inglourious Basterds

crime: Trilogia The Silence of the Lambs

fantezie: Harry Potter

horror: The Exorcist

sport: Moneyball

documentar: Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu

muzical: Mamma Mia

romantic: Never Let Me Go

biografic: About a Son: Kurt Cobain, The Doors

thriller: Leon

2. Cel mai prost film – The Hottie And The Nottie (Paris Hilton – trebuie să mai explic de ce mi se pare ăl mai prost? )

3. Cel mai bun 3D – Ice Age

4. Cea mai mare dezamăgire – am adormit sincer la The Curious Case of Benjamin Button. Pă buni.

5. Ultimul film vizionat – Transit

6. Ce film necunoscut ai recomanda (3 opţiuni) : Das Wilde Leben, Dom Durakov, Lemming

Filme româneşti

1. Filmul românesc preferat – Mihai Viteazul

2. Ce preferati: filmele de dinainte de 89 sau cele actuale? – actuale

3. Cel mai slab film românesc – Tanti, Poker

4. Cinci filme româneşti pe care le-ai recomanda: Mihai Viteazul, Kino Karavan, Umilință, 4,3,2, Moartea domnului Lăzărescu

5. Ultimul film românesc văzut: Strigoi

Anunțuri

Random

24. Nu, n-am murit. Știu că n-am mai scris demult timp, dar funcționez după deviza decât prost, mai bine deloc. În plus, am toane. Atât de multe, încât nu le mai dau voie să se ușureze pe hârtia mea de Word, ca mai apoi să le dau copy-paste în WordPress, așa că aștept să treacă. Bineînțeles, cum sunt o extravertită și simt nevoia să spun/țip/urlu, nu pot să țin în mine prea multe toane, așa că… recurg din nou la scris. Nu, Mașe n-am mai scris. În schimb, am mai lucrat un pic la ceea ce se chema Peronul tatuaților. Mi-au mai venit niște idei în legătură cu continuarea, dar nu prea am găsit hârtia aia pe nicăieri. O să-i mai dau un sărci, dacă nu mi se face prea lene. 21. Trageți un La mulți ani, aicea, și nu întrebați pentru ce! În gând, vă rog…

18. Încerc să-mi motivez somnolența acută care m-a apucat la ora 20:00 prin faptul că vine acușica ora de vară, și organismul meu se antrenează pentru chestia asta, deci mai degrabă aș pune-o pe seama lipsei cafelei. By the way, sunt la decofeinizare de două zile și simt că nu mai rezist. Lăsați cofeina să vină la mine!

9. Bate așa un vânt cald pe-afară, că mi-aș pune o pătură pe iarbă, pe undeva, și-aș rămâne să locuiesc acolo. Tare mult îmi place briza asta caldă, mai ales după gerurile alea de -25 de grade.

11. Ar trebui să le zică cineva de la obraz ălora de se cred amuzanți, că numai ei râd la glumele lor. Pentru ei, funcționează dictonul ce-mi plac glumele mele. Pentru mine, nu. Luasem un Algocalmin înainte de-un curs, și pentru că arătam jalnic adică j-a-l-n-i-c, profa mă întreabă ce am. Îi zic am luat o pastilă înainte, la care ea dă din cap în semn de aprobare. Peste câteva minute, în grupă se face o glumă, la care râd toți, inclusiv eu. Profa sare ca arsă: așa reacționezi tu de la o pastilă?! Nuuu, că Algocalminul îmi șterge simțul umorului…  Fuck her.

16. În drum spre stația de autobuz/maxi-taxi, trec mai mere pe lângă o bătrână care cerșește. O zi pe săptămână, îi dau câte-o eugenie/bucată de ciocolată/covrig/ ce am eu la mine, niciodată bani. Mă dau peste cap situațiile ca ale ei.

 26. Și… mulțumesc bătrânului beat și senil de la colțul blocului pentru lecția de educație sexuală pe care ne-a oferit-o azi. Danke mult, scârbosule…

Nebuna către Mașa. Și Tu.

Mașo, nu te supăra, eu n-am nimic cu tine. Nici nu m-ai necăjit vreodată, nici n-ai întrecut calul, ba mai mult, nu te-ai băgat în viața mea niciodată și nici n-am vorbit nicicând cu tine. Stai calmă, eu vorbesc numai cu Ceașca. Și nici cu Ceașca n-am mai vorbit de ceva vreme. Află ceva, Mașo. Aflați ceva, voi toți: eu nu prea-s fata care tace. Nu place asta? Aici ar urma un i am sooo sorry, dar nu pot să-l scriu, pentru că… nu-mi pare rău! M-am obișnuit cu mine așa cum sunt. Și nu sunt deloc tăcută. Sunt nebună, explozivă când sunt călcată pe coadă. Era un cântec and if you dont like it, than, fuck you, man! dar nu mai știu cine-l cânta, am să-l caut pe iutub după ce termin articolul ăsta.

Anfortunătli, mai am și eu momente când stau calmă. Știți sentimentul ăla, când mângâiați o pisică pe spate, și simțiți cum ea stă ce stă, se face că-i cuminte, dar e gata oricând să sară să zgârie? Eu îs mâța din exemplul ăsta. De fapt, nu mai am răbdare să termin articolul, o să caut melodia chiar acum. Am conectată o pereche de căști cu trei inele, când mie mi-ar trebui numai cu două. D-aia, căștile stau foarte puțin fixate și mai ies din când în când din port?- da, probabil, port. Terra Naomi, bre! Up here, așa-i zice.

Deci unde eram. Da, am căutat Ceașca zilele astea, simțeam nevoia din nou să vorbesc cu ea. Și se vorbește de încredere în sine – am destulă. Dacă n-aș avea, n-aș mai scrie azi. N-aș mai respira. Mi-aș schimba culoarea părului după o zi pe alta. Și te rog, acuză-mă de nebunie, acuză-mă că vorbesc singură, sau cu mine însămi, prin casă, sau că cer sfaturi de la o ceașcă pictată, de la bufnița desenată cu ojă pe ușă sau de la cea pe care mi-a adus-o tata astă-iarnă – senc iu, dedi! Mă simt bine cu mine și asta e cel mai important.

Tu. Fuck, ai carnea așa de dulce câteodată, când te privesc din brațele tale, încât mi se pare că vreau să rămân cinci mii de ani la pieptul tău! Și poate nu-s eu aia care vorbește cu toată eleganța din lume, dar prefer să spun lucrurilor pe nume decât să mă ascund după cuvinte de umplutură sau să mă hâțân pe tocuri în încercarea de a-mi ține echilibrul.

Nu-mi plac multe, dar spun că-mi plac. Și câteodată fac asta pentru că așa e bine. În viață nu faci numai ce vrei tu. Ziceai de încredere în sine? Asta eu o am. Încrederea se cultivă doar în contact cu ceilalți. N-ai cum să stai închis în casă și să spui „băi, câtă încredere am”. Nu. Scoate nasu-n lume și vezi cât de proști îs alții – așa îți crește orgoliul. Ieși afară și vezi pițipoancele cu ochelari de soare-n cap și buze țuguiate. Pe urmă ia o oglindă și uită-te – nu ești ca ele, și așa îți crește orgoliul. Orgoliul însă se cam diminuează când cei apropiați încearcă să te schimbe sau când nu te vor azi. E cel mai urât sentiment.

Deci, Mașa, îți vorbește nebuna care te-a scris. Data viitoare când cineva îi mai zice nebunei cum să se poarte, nebuna îi va spune fuck you, man, și va face tot cum vrea ea. Pentru că altfel, n-ar mai fi nebună…

Random 15.

7. Încep cu numărul 7, pentru că este numărul meu, sau cel puțin, așa îmi place mie să-i zic. Cică e numărul meu al destinului, așa am citit pe site-uri. Pe la examene, numai subiectul 7, 14, 13 mi-a căzut, deci cred că ceva-ceva acolo, este. Un fel de atracție între mine și număr. Mi-am fixat și eu baba pe 7. S-au strâmbat unii, mi-au zic că baba­ se calculează în funcție de data nașterii, nu-știu-ce, etc, dar eu am vrut 7, așa că 7 a rămas. E frumos afară, e soare, dar cam frig. Nici n-am dispoziție, dar o să-mi vină mine până diseară/mâine/poimâine. Nu contează.

12. Îmi tot zic să tac. Dacă tac, pare ciudat. Dacă e ciudat, vorba e ce s-a întâmplat? Am obosit să mă fac că răspund la întrebarea asta.

14. Ce-i mai frumos decât să strigi lumii întregi că ești fericit? Și ce-i mai urât decât te uiți cum oamenii ascund asta? Poate nu e urât. Poate, chiar nu sunt fericiți.

17. Mă enervează.

19. Nu mai știu ce să scriu.

21. Mă plafonez, am scris numerele din doi în doi.

Lăsați profesioniștii!

Știi tu că tare mi-aș dori să văd ce scriu, așa clar. Am fost la control la oftalmolog și mi-a pus tanti atropină, să-mi dilate pupila. No problem. Nu mă deranjează să văd în ceață, mai nasol e când sunt nevoită să merg prin ceață. Știi că ceața încrețește părul, în general, umiditatea din aer. Am un păr dificil, oricâte produse de styling aș băga în el, tot cum vrea mușchiul lui stă. Nici asta nu-i problemă. Mă descurc și cu văzul, pentru că scriu articolul acesta în Word, și-mi subliniază cuvintele pe care le greșesc, dacă greșesc vreunele. Nu prea greșesc, pentru că-mi cunosc tastatura și nu-i nevoie să mă uit la taste. Cum ziceam, mă descurc.

Nu-mi place, nu-mi place, nu-mi place deloc să stau în ceață! De fapt, nu e ceață, știi, pentru că se vede ea cumva. Problema-i că se vede aiurea, iar singura persoană care poate să taie ceața, nu o face. Adică tu. Adică, de gura lumii. Adică de ceea ce nu mi-a păsat niciodată și de care nici n-o să-mi pese vreodată! Așa sunt eu. Sunt francă, sunt tăioasă. Nu vreau să mă ascund, pentru că n-am de ce. Îmi place viața mea, îmi place imaginea mea, și vreau s-o arăt așa cum este. Cum sunt. Cum ești. You know, pluralul e foarte alambicat în imaginea pe care și-a creat-o lumea despre plural. Și m-am cam săturat să fie așa. Oh, well. Ia stai puțin. Îmi merg mâinile mai repede când sunt pe cafea.

Peste câteva ore va fi mâine și mâine voi aștepta să vină mâine, doar ca să mă străduiesc, dar ca să te îneci tu în comoditate. Și nu vreau să mă chinui să respir. Nu vreau să mi se spună cum să mă comport, nu vreau să mă feresc de nimeni și de nimic, pentru că n-am de ce.

Cică m-am uitat la Taxi live în Garaj, la Europa FM și n-am văzut tot, pentru că mă consulta un doctor incompetent care lucrează la cabinetul lui particular după program și n-are chef de pacienții săi. Mi-a zis să mai vin peste câteva zile, ca să-mi citească dioptriile ca lumea, că acum nu s-a dilatat pupila… a se citi e seară și n-am chef de tine. Mă deranjezi. Lasă banii și pleacă. Vino sâmbătă și adu-mi alți bani.

Și-i păcat de Luna asta frumoasă să n-o vezi!

Și cică au mai fost și premiile Oscar și Artistul a luat premiul cel mare. Mă bucur. Îmi plăcea Clooney, dar The Descendants n-a avut față de Oscar. Mă bucur pentru Meryl Streep și pentru cea de-a treia statuetă pe care-o primește. Vorbesc de filme și mă gândesc la următorul film la care-o să mă uit, dar pe care n-o să-l văd. Frumos. Îmi este așa o lene. Îmi e lene și revoltă în același timp, și știu că ar trebui să aleg una, dar nu știu la care să mă hotărăsc. Ce dor mi-era de aberațiile mele. De deraieri. Mă simt tânără când scriu așa. Mă vopsesc brunetă. Nu-mi place, dar o s-o fac. But… you know what? O să rămân mereu roșcată pe dinăuntru. Am o senzație de parcă m-aș despărți de mine însămi. Cred  că-mi trebuie somn. Sau mi-ar trebui niște Veritaserum de-acela din Harry Potter, pe care-l administrau vrăjitorii unora ca să afle din gura lor numai adevărul. Așa, ți-aș spune tot ce am pe suflet.

Tip-timitam, cânta Laura. Mi-e dor de tine, Lau. Vezi, vine primăvara. Vreau să zâmbești. Zâmbiți cu toții! Lăsați triștii profesioniști să fie triști!

Se întâmplă des să trag linii largi exact în momentele în care nu ar trebui, iar când momentele potrivite vin, mi se termină brusc cheful de desenat. Nu e un chef, totuși, nu vine de la mine. M-am gândit de multe ori dacă nu cumva e ceva provocat din afară, dacă nu cumva nu sunt eu cea vinovată pentru fenomenul ăsta. De-a lungul anilor, am muncit să-mi sap o fundație. Mult, zilnic, cu lopata și fără pic de ajutor. Mi-au spus să sap spre dreapta, dar eu am făcut inversul, și mi-a plăcut. Mi-au spus apoi să sap spre adânc, dar eu am săpat spre înalt, și mi-a plăcut. Și într-un final, le-a plăcut și lor. Mi-am făcut cuib acolo. Cald și confortabil. M-am simțit bine acolo.

Nu vreau să scriu ceea ce am început să scriu acum. Nu-mi place laptele fierbinte, de fapt, nu-mi place laptele de niciun fel. Când eram mică, făceam mofturi la mâncare. Lăsam pe farfurie ceea ce nu-mi plăcea, și mă săturam cu celelalte produse. Atunci se enerva mama, mă zdruncina bine de-mi lăsa semne, și-mi zicea cu reproș ”ce să-ți dau în schimb?”. Și eu îi ziceam ”nimic, mamă, nu-ți cer nimic în schimb”. Și se enerva și mai tare.

Din toată lumea asta, nu se poate ca tuturor să le placă laptele, la fel cum nu se poate să mănânce toată lumea tot ce i se pune pe masă. Nu-i așa că pot să port și tuș negru și să nu enervez pe nimeni? Zic și eu. N-am datorie la tine, știi. Nu mi-ai făcut niciodată vreun favor, datorită căruia să-ți rămân recunoscătoare toată viața, poate chiar să-ți ridic statuie, și m-am hotărât să te tratez la fel cum mă tratezi și tu: cu nimic. Mă simt prost când mă aflu cu doi pași în fața peretelui cu fereastră, pentru că știu că fereastra stă acolo din obligație. Aș vrea să înțeleagă odată că decât așa, mai bine se dărâmă cu totul, și pleacă. Mi-ar fi mult mai ușor.

Și… deși mă simt vinovată atunci când încep să desenez linii pentru că așa-mi dictează un mușchi din cutia toracică, n-am să mă mai simt. Eu sunt așa/ punct.

The Artist, 2012

The Artist (2012)

O, biet actor! O, biet artist! Rolurile mor, viața e un teatru trist… (Vasile Șeicaru, Actorul)

Da, The Artist își merită premiile cu vârf și-ndesat, și da, este alesul meu pentru Oscar 2012! Se poate ca, după ce vizionezi trailerul, să rămâi sceptic în calitate de spectator – e un risc pe care Michel Hazanavicius, în calitatea lui de regizor, și l-a asumat. Nu vă fie frică dacă nu știți de unde să-l luați pe tip, și eu l-am gugălit ceva timp – are numai filme francofone la activ, mai greu digerabile și care, prin urmare, n-au ajuns până la urechile noastre.

Din trailer dai cu nasul de imagine alb-negru, frizuri și haine din anii 20, muțenie, poveste de dragoste, faliment actoricesc. Dacă te oprești doar la elementele pe care le-am înșirat frumos, ca la școală, poți foarte bine să-ți descarci niște Twilight, c-ai să te distrezi mai bine. Dacă totuși vrei să mergi mai departe cu filosofia filmului, ar trebui să te gândești la câteva chestiuțe ascunse bine-bine de domnul Michel…

Dar hai să-ncepem cu povestea. George Valentin e un celebru actor de filme mute. Are o casă babană, cu servitori și tot tacâmul, o soție blondă, faimă și admiratori cât cuprinde. Printre admiratorii lui se numără și Peppy Miller (numele ei e stâlcit la greu prin anumite cadre), o tânără dansatoare care vrea să devină celebră și care… îl cam are la inimă pe domnul cu pricina. Cum e femeie (și tânără!, și frumoasă!), se folosește de aproape tot arsenalul farmecelor feminine ca să se pisicească pe lângă Valentin, care nu rămâne indiferent în fața fluturatului din gene, artă pe care fata o stăpânește de minune.

Okay. Avem bărbat celebru, avem femeie în căutarea celebrității. Ce rămâne? – Pupați-vă!. Nu. Don`șoara Miller și domn` Valentin nu ajung la capitolul ăsta (cel puțin, nu explicit, că regizorul ni-i lasă și-n pat la un moment dat…). Timpul trece, vremurile se schimbă și modernitatea își așază fundul obez peste cariera lui Valentin – apar filmele cu sonor, și un actor care doar se strâmbă la cameră ca să poată transmite ceva publicului nu-și mai găsește locul în cinematografie. Valentin este concediat și încearcă să toarne un alt film mut cu buget propriu. Dar filmul este un eșec, iar bietul actor intră în faliment.

Timpul în care Valentin se scufundă este Timpul în care Peppy Miller își câștigă faima mult-visată, trecând de la statutul de dansatoare la cel de actriță consacrată. Ea este figura nouă a cinematografiei, o figură care se mișcă bine, dansează, dar, mai ales, vorbește! Filmele sale sunt de un real succes, iar cuvântul ei este unul cu greutate. Așa se face că, văzându-l pe Valentin în spital, Peppy îi convinge pe doctori să-l îngrijească la domiciliul său, și când află că actorul scoate la licitație lucrurile din casă ca să facă rost de bani i le cumpără pe toate. Ba mai mult, văzând că Valentin își dorește să scape din starea de I`m gonna kill myself, babe, îl convinge pe regizorul ei să-i dea și lui un rol în filmul pentru care filma.

Planurile ei nu merg totuși ca pe roate. Valentin se trezește într-o dimineață, cotrobăie prin casă și-și vede lucrurile cumpărate. Primește scenariul și se simte umilit de mila lui Peppy, așa că nu găsește soluție mai bună decât pistol + cap = love. Bineînțeles, Michel nu putea să-l lase să moară, iar cei doi actori – mentorul și învățăcelul putem spune – se regăsesc jucând împreună într-un musical.

Căderea lui Valentin este anunțată, în manieră clasică, printr-un vis. După ce regizorul îl anunță că viitorul stă în filmele cu sonor, actorul este măcinat de gânduri și se visează batjocorit de femeile care altădată îl adulau. Nu aude în mintea sa decât tăcerea lui și râsul răsunător al celor din jur.

Putem spune că Michel rezumă în cadrele-cheie din filmul mut al lui Valentin exact sentimentele care îl încearcă pe omul refractar la nou, dar înghițit de nou fără voia lui – Valentin se regăsește în junglă, unde îl înghit nisipurile mișcătoare și întinde cu disperare o mână spre o posibilă salvare. Fără succes. O viziune care ia în calcul doar accepțiunea progresului cinematografic este insuficientă. Valentin e Omul. Nisipurile mișcătoare sunt Timpul. Peppy Miller este Tineretul, a cărui activitate este încununată de succes.

Simbolistica filmului este bogată, iar Michel jonglează cu idei și cadre într-o manieră care îmbină stilul anilor ‘20-‘30 cu psihologia și analiza introspectivă a lui Nolan. Așa se face că Valentin, înecându-și amarul într-o cârciumă, își vede reflexia în tejgheaua la care era așezat și, brusc, se vede pe sine – depășit, demodat, hulit de publicul larg pentru muțenia sa și batjocorit de personajele fostelor sale filme, care îl amenință cu sulițe și topoare. Aici este folosită o a doua ipostază a înecului – cea în care Valentin își îneacă chipul din tejghea în alcoolul din pahar.

Sugestiile referitoare la situația actorului se înmulțesc – Peppy dă un interviu în care afirmă râzând că bătrânii muți trebuie să facă loc tineretului, nevasta blondă și plângândă îl  întreabă disperată de ce refuzi să vorbești?! (frază prin care regizorul maschează adevărata problemă pe care o abordează filmul printr-o ușoară dispută casnică), iar Valentin se vede părăsit până și de umbra lui de pe perete.

Dacă schimbăm unghiul din care privim producția, mitologia este deci ușor de descifrat. Singura cerință este de a NU VEDEA FILMUL CA PE O SIMPLĂ POVESTE DE DRAGOSTE.

Filmul lui Michel nu excelează la capitolul actori. Nici Jean Dujardin în rolul lui George Valentin, nici Bérénice Bejo drept Peppy Miller nu sparg tiparele, însă au meritul de a da senzația de film vechi, iar muzica și cadrele clasice fac din producție un univers complex, rotund, perfect. La perfecțiunea filmului, cei atenți la detalii vor adăuga și durata – 100 de minute, 10 x 10, adică de 10 ori cifra perfectă a lui Pitagora, dar deja intrăm într-o mare foarte adâncă a simbolisticii.

                Impresia generală este una de sferă care închide în ea sentimentele Omului pus față în față cu Destinul și cu Trecerea timpului, iar impresia mea este că… mă voi supăra dacă The Artist nu ia Oscarul. Sfat: savurați-l singuri…

War Horse, 2011

Cum sesiunea s-a terminat de ceva vreme, și-am dat cu toții de Timp (cu T mare, ai citit bine), ar fi cazul să mai vâr și eu nasul în oala filmelor nominalizate la Oscar anul ăsta. Mai prost la capitolul filme ca acum, nu cred c-am stat vreodată, deci e cazul să recuperez.

Și încep cu-n clasis: War Horse, al lui Spielberg. De la Steven Spielberg, am primit de-a lungul timpului producții ca: Jaws (1975), seria Indiana Jones, Transformers Schindler’s List (1993), Saving Private Ryan (1998), Minority Report (2002), și muuulte, multe altele, care ne-au convins că nea` Steve își merită cu vârf și-ndesat considerația publicului larg și a Academiei. Acum primim un film cu cai – ăăă… cu UN cal.

Joey este un cal de rasă pe care tatăl lui Albert, un tânăr englez, îl cumpără la licitație pe 30 de lire (adică enorm pentru anii de dinaintea Primului Război Mondial), chiar dacă familia avea nevoie de un cal de tracțiune, și nu unul de podium. Albie se atașează de cal și în ciuda insistențelor mamei – du-l înapoi! – sau ale tatălui, un pic mai violente, adică implicând un deget pe trăgaciul puștii, îl dresează. Filmul curge lin, cel puțin în prima lui parte. Săraci fiind și neavând alte surse de trai, Albie și-ai lui sunt nevoiți să-l înhame pe Joey la jug și să-i arate cât de frumos se ară un câmp plin de pietre și uscat ca oasele lui Tutankamon. Chin, tortură, transpirație, greutăți, mai mare dragul ți-e de ele, dar chiar în mijlocul lor filmul începe să șchiopăteze la capitolul credibilitate: ploaia înmoaie pământul și calul trage la jug ca și cum ar fi tras după el un sac cu puf. Dar ce mi-e credibilitatea, când vorbim de un film făcut după regulile stricte ale metodei clasice?! Aiurea! Zi-le, Loredana!

Așa… napii plantați pe terenul arat de Joey se duc dracului după un potop, și familia se află din nou într-un impas financiar, ceea ce înseamnă, din punct de vedere cinematografic, o intrigă târzie, la care ajungi doar dacă-ți proptești țepușe în stânga și-n dreapta ca să cazi cu capu-n ele și să te trezești în caz că te ia somnul. Dar acel deux ex machina intervine din nou și Power-Puff  saves the day: Începe războiul, și tatăl lui Albie are acum ocazia să-l vândă pe Joey frontului, ca să iasă din situația grea, însă mutrița plângăreață a băiatului îl determină pe ofițerul care urma să intre în posesia calului să-i promită că fapta în cauză nu e decât o închiriere, și că va avea el grijă să i-l aducă înapoi intact și cu fundă sclipicioasă la coadă.

Ei, dragii mamei, de-aici începe distracția. Joey se transformă într-un Lassie credincios și Albert în soldatul Ryan și amândoi se joacă cu istoria/ geografia/ războiul/ moartea/ tranșeele. Credibilitatea și verosimilul se duc dracului de tot – calul galopează prin tunuri, împușcături și sârmă ghimpată și scapă cu viață, ofițerul în posesia căruia intrase odată închiriat ascultă o muzică care-a fost compusă mult după ce războiul s-a terminat, o motocicletă e înmatriculată 2011, un englez și-un neamț ajută armăsarul să scape de sârma ghimpată și după ce-l salvează dau cu banul în cel mai colegial mod ca să stabilească al cui va fi Joey, Albie, semi-orbit din cauza gazului de pe front, îl recunoaște pe Joey doar din ceea ce aude de pe la camarazi.

Spielberg mizează pe scenele emoționante, izvorâte din motivul fumat   prieteniei și atașamentului dintre oameni și animale, dar dă mai degrabă impresia unui plângi, că te bat! Desigur, unii vor tresări la ochii ăia mari pe care-i face Jeremy Irvine (e debutant băiatul, vă iert dacă n-ați auzit de el) în rolul lui Albert, la chinurile calului prins în sârmă ghimpată sau încercând să are un câmp pietros sau la lumina portocalie a soarelui de asfințit care marchează întoarcerea acasă.

Un film clasic din prima până în ultima scenă, în timpul căruia uiți că te afli în 2012. Cadre turnate corect, deloc supărător sau strident. Actori comuni, care nu se remarcă mai mult decât trebuie. O acțiune principală care asigură unitatea firului narativ înfășurat în jurul calului. Deranjante par doar lumina și muzica, care stau după noi cu un bici invizibil ca să ne stoarcă niște lacrimi, dar trecem peste. Acțiunea cuminte, chiar prea cuminte, dă impresia de un anumit bătrânism, despre care nu-mi dau seama dacă vine din poveste, sau de la regizor (cică filmul e adaptare după o nuvelă englezească).

La fel de incredibilă ca și povestea lui Joey este nominalizarea filmului la categoria cel mai bun film de la Oscaruri, dar n-ar trebui să mă mai mire chestia nimic după victoria Discursului de anul trecut. E bun, nu foarte bun. Merge, dar nu merge la Oscar, ci într-o sufragerie încălzită bine, în timp ce afară tai cu drujba norii negri. De la mine are un 8, și-un bonus pentru Spielberg: niște gheață, să se mai învioreze.

Am să mă înec

Am să mă înec odată și nu-mi vei putea face nimic. Am să mă înec fixând cu ochii un punct din înalt, același punct la care mă uit câteodată și pe care nimeni în afară de mine nu e în stare să-l vadă, deși cu toții se uită în sus. Ei îl caută cu disperare. Eu, spre deosebire de ei, nici măcar nu vreau să-l văd. El mi se arată, singur, chiar atunci când simte că-mi dai cu mâna părul din față. Și e mereu același, chiar dacă-și schimbă mereu fața. Are multe fețe, e ca spânul din poveste.

Mereu am văzut în spân un Mefisto, iar pe Mefisto, mereu l-am văzut ca un iluminator. Mi-a fost drag. M-a fascinat, nu m-a făcut să-l resping, la fel cum mă fascinează și punctul de sus pe care-l fixez câteodată. Serios, nu v-ați întrebat niciodată de ce naiba nu se preschimbă spânul în… altceva decât spân? Adică apare o dată, a doua oară, a treia oară, mereu își schimbă hainele, calul și alte asemenea, dar nu-i dă prin cap să-și lipească o mustață, măcar câteva fire, acolo, să-l dea pe spate pe kinder.

Am să mă înec cu brațele ridicate, încercând să-l ating cu degetul mare, pe urmă cu inelarul, pe urmă cu toată mâna. Știu de-acum ce-ai să faci când ai să mă vezi așa. Ai să te uiți mirat când la mine, când în sus, ai să mă întrebi ce am. Ai să întinzi și tu mâinile, ca mine. Ai să mă vezi printre dungi verzi și negre, dungile care mereu se cațără una pe alta și se taie și se întretaie de plăcere. Ai să urci mai sus cu privirea și-ai să mă vezi printre fire roșii. Ai să știi că e părul meu, și că țin capul plecat pe spate.

Ai să mă lași să mă scufund, pentru că știi că-mi place și pentru că altă soluție n-o să ai, decât să stai acolo și să mă privești. Și mie n-o să-mi fie frică, pentru prima dată de când mă știu, realizez că nu-mi e frică să mă înec. Și știi de ce? Pentru că mă voi îneca într-un ocean Verde.

Mașa îl mănâncă pe Vasile

Mașa a mâncat într-o zi niște ouă verzui. Le cumpărase de la aprozarul din colț, cel care vântura norii în fiecare după-amiază cu lamele de ras prinse în vârful unui par, ca paletele unei mori de vânt. Parul era fixat de hornul din colțul din dreapta, iar în colțul din stânga era un par care avea în vârf niște lame de ras, prinse ca paletele unei mori de vânt. Sunetul pe care-l făceau lamele când vânturau norii era singurul lucru care o ghida pe Mașa spre magazin. De-acolo își lua provizii.

Cu câteva zile în urmă, ochise niște ouă albastre, pe care se gândise instantaneu să le facă omletă. Că tot era femeie măritată și trebuia să învețe să gătească. Îi spuse imediat vânzătoarei ce avea de gând să facă. Și-i mai spuse că, pe lângă ouă, ar fi fost în regulă să cumpere niște berze mici-micuțe/ ciocuri – ace de-albinuțe/ corzi alb-negre de grenade/ de pe câmpuri de balade/ triste, lungi, din mii-trompete/ pentru cele 10 fete/ văduve din zori de arme/ pentru care-amorul doarme. Vânzătoarea se arătă foarte încântată, și chiar o completă, spunându-i să-i cumpere niște vaselină cu care să dreagă marginile craterului.

Ajunsă acasă, mașa găti ouăle albastre, puse berzele alături, presără peste ele niște sare și boia, pentru că-i plăcea mâncarea condimentată, și după ce le savură vreun sfert de oră, bucățică cu bucățică, se așeză pe jos, cu mâinile încrucișate pe piept, și așteptă.

Peste două ceasuri, omleta își făcu efectul. Mașa simți că îi ia foc stomacul. Prin intestine i se plimba mic balaur/ pene-coapte/ neputând spune nici șoapte/ de dor, ură sau iubire/ monstru veghi de păgubire/ încastrat de ani în oale/ din care-Atlas făcu, moale/ zece șmechere grenade/ de pe câmpuri de balade.

Mașa simțea că-i plesnește sufletul de bucurie, pentru că visul i se împlinea în sfârșit. Balaurul îi urca prin vene până sus, în creier, unde începu să tușească și să scuipe foc, până măcină fiecare circumvoluțiune. Atunci se găsi el, singur, închis în țeasta goală a Mașei, care se tot invoca zeii, cerându-le ca balaurul ei să nu moară niciodată. Ba, îl și boteză în gândul ei. Îi spuse Vasile. Vasile gemea cu foc din plămâni, iar Mașa îl auzea în urma sunetelor, ca un zgomot care, în loc să se adreseze urechilor, iese din ele și se ia la gâlceavă cu lumea. Urla pe urechi, urla pe gură, urla pe nările Mașei, scuipând foc și pară, minut după minut, secundă după secundă, foc după foc, până când urechile ei începură să se crape, ca și marginile nărilor și buzele. Iar atunci când Vasile țipă cel mai strașnic, întreaga carne i se topi pe față, și Mașa nu mai putu decât să ducă mâna la cap și să-l mângâie.